Castele din carti de joc

Suntem ipocriti.
Si ne place.
Construim castele din carti de joc si apoi ne plangem ca se naruie.
Setam teluri inalte pe care nu le urmam deviati de promisiuni goale si apoi dezbatem indelung si suculent "neputinta" si "nedreptatea".
Afirmam democratia cand tot ceea ce vrem este sa renuntam la drepturile noastre.
Uitam cat de greu am castigat un drept esential in graba de a demonstra cat de "responsabili" suntem.
Ne strigam convingerile si credinta in gura mare cand, de fapt incalcam toate principiile de baza ale religiei pe care pretindem ca o practicam.
Propovaduim  "distantarea" si grija pentru ceilalti dar uitam sa le aplicam si in cazul nostru.
Ne place sa credem ca suntem profunzi. Ne place sa credem ca suntem buni, mesageri ai unei Atlantide redescoperite in citatele de pe Facebook.
Ne cream o realitate de zambete si fericire postata cu grija pe Instastory si urmarim avizi numarul de like-uri ca sa umplem golul din noi.
Ne plangem de lipsa socializarii si cand ne intalnim suntem cu ochii in smartphone-uri urmarind  "stirile" altora si mai putin noutatile celor cu care ne-am intalnit.
Suntem ipocriti.
Credem ca e mai interesant sa pretindem decat sa fim noi. Ne straduim sa ne integram ipocrit intr-un tipar mai ipocrit decat noi cand ar fi atat de simplu sa ne oprim.
Sa ne oprim si sa ne intoarcem catre noi cei care suntem. Cu defecte si angoase, cu zgarieturile vietii pe obraz si juliturile cazaturilor in genunchi, cu convingerile noastre nediplomate si bucuriile marunte ale rasariturilor.
Sigur ca oprirea ar tulbura matrix-ul in care evoluam. Si matrix-ului nu ii plac intreruperile. O parte dintre "prietenii" de conjuctura de care suntem inconjurati ne-ar ocoli ca poate dezipocrizarea este contagioasa si, cu siguranta, nu iti aduce like-uri.
Dar, poate ca vom incepe sa ne placa de noi. Sa nu mai simtim nevoia de a le arata celorlati ceea ce credem ca vor sa vada, ceea ce ne-a invatat societatea ca trebuie sa parem a fi.
Sa ne scoatem si ultima masca a pretinsului " the real me" si sa ne surprindem si pe noi cu realul dezgolit de temeri si orgolii.
Si s-ar putea sa realizam ca viata are valente neobisnuite si ca dincolo de masa care evolueaza in fluxul mastilor exista bucurii si tristeti si provocari concrete si colorate in viul unei realitati nesimplificate.
Eliminarea ultimei masti, cea pe care o purtam fata de noi insine este intr-adevar teribila ca smulgerea unui plasture de pe o rana deschisa.
Poate vom avea curaj.
Dar, pana atunci... suntem ipocriti
Construim castele din carti de joc si apoi ne plangem ca se naruie.

Cat de fragili suntem...

Pascal spunea ca "Intre noi si cer sau iad nu este decat viata, elementul cel mai fragil din univers."
Auzim de mult ori expresia:" cat de fragili suntem".
Dam din cap aprobator si trecem mai departe.
Mai departe catre mailuri, mesaje pe whatsapp, task-uri, apelui telefonice, daily bussines, politica, barfe, pranzuri, cine, intalniri importante, evenimente, Facebook, conferinte, carti de vizita, clienti, reclame, stiri, sedinte, hartii, dosare, modificari legislative, demonstratii, alegeri, dispute, dezbateri, concurenta, shopping, gadget-uri, persoane "importante", aprobari, decizii, trafic, team-building-uri, analize de piata, opinii, controverse, pay-day, impozite, accize, functii, facturi, furnizori, profesionalism, sinergii, corporate, deadline-uri....
Orice altceva in afara de viata.
Orice altceva in afara de noi.
Si, cumva, atunci cand ne asteptam mai putin, in mijlocul lui "nu am timp", "am avut o zi complicata la birou", "hai ca te sun eu mai tarziu", timpul se opreste si fragil devine brusc extrem de concret maturand tot ceea ce parea a fi o certitudine.
Momentul in care realizezi cat de fragili suntem, cand vantul universului spulbera grauntele de nisip care a crezut o clipa ca este o piesa importanta in anatomia desertului.
Paradoxal, acelasi graunte poate schimba dinamica in momentul in care a inteles lectia fragilitatii.
Cand realizezi cat suntem de fragili incepi sa privesti si sa vezi cerul, sa auzi si sa asculti vantul, sa mirosi si sa gusti clipa.
Incepi sa cauti sensul profund al vietii, sa vezi dincolo de percepte si uniforme, sa cauti adevarul din spatele mastilor, sa intlegi ca fara intuneric nu exista lumina si sa te indrepti catre ea.
Lectia fragilitatii este una dura: greu de acceptat si dureroasa te coboara in intuneric ca sa gasesti lumina si te invata sa pretuiesti tot ceea ce credeai ca ti se cuvine si sa te indoiesti de toate certitudinile de pana atunci.
"Cat de fragili suntem" este o intrebare si o afirmatie in acelasi timp, este un foc care parjoleste tot ceea ce credeai ca stii.
Este drumul tau catre tine prin iadul indoielilor si angoaselor personale de-a lungul unui moment suspendat in timp.
Cat de fragili suntem...

Halta sau gara

Nu  a secat cerneala, doar se acumuleaza in rezervor.
Si nici pasagerii din Orient Express nu s-au imputinat.
Ba, parca, in ultimul timp, s-au inmultit. Pasagerii.
Pentru ca cei cu locuri rezervate indiferent de starea trenului, au ramas acolo. In cusetele lor, cu aceeasi pofta de viata, cu alte subiecte si, uneori intrebatori, pentru ca li se par prea dese haltele.
Asteapta o gara, si asteapta companioni noi. Nu multi, ci doar hotarati sa ramana.
Isi doresc o gara in care sa urce inca cineva cu bagajele facute pe termen lung, cu acelasi strop de nebunie si pregatit pentru neprevazut.
Sunt dispusi la concesii, si spera ca intr-o halta va urca cineva care sa accepte calatoria asa cum este si sa vrea sa vada dincolo de aparente.
Pana acum, au fost halte care pareau gari, dar, pasagerii au coborat asa cum au urcat, repede, determinat si fara a se aseza in cusetele de cursa lunga.
Au considerat ca banchetele vechi sunt bune atata vreme cat nu trebuie sa calatoreasca prea mult. Doar de la A la B dorindu-si sa fie intr-un Intercity, grabindu-se sa schimbe trenul si sa treaca unii pe langa altii.
As putea schimba locomotiva si garnitura, dar, din nou, calatoria si povestea sunt mai importante.
Chiar daca, uneori, viteza si destinatia primeaza.
Chiar daca, uneori, toata atentia mecanicului se indreapta catre pasagerii din halte.
Uneori confunda haltele cu garile. Dar se repliaza, si porneste intr-o alta calatorie in care stie ca va gasi si gari primitoare si, poate, noi parteneri de drum lung.
Pana atunci, petrece cu privirea pasagerii grabiti debarcati intr-o noua halta.

Reminder

O teorie spune ca timpul se ingusteaza.
Nu stiu daca este adevarata, dar, de multe ori, simt ca ma "strange" timpul.
Si nu m-ar deranja atat de mult daca nu as avea senzatia ca in falia ingustata de timp se strecoara toate orele pentru prieteni, pentru mine si pentru altceva decat rutina, in timp ce restul este supraaglomerat cu masti peste alte masti, dead-line, "importanta" si mercantilism.
Si asta nu ma exclude nici pe mine.
Cu fiecare "altceva" care imi scapa prin falia de timp, capat culoarea si mirosul oceanului de timp ramas. Si, cumva, nu reusesc sa aleg decat comercialul de pe raft. Restul sunetelor si emotiilor se estompeaza.
Si, odata cu ele, aproape ca a secat si "cerneala".
Am revazut cateva dintre postarile mai vechi. Si mi-am amintit de cele 10 minute.
Cele 10 minute de observatie din spatele biroului. 
Acum biroul nu mai este neaparat o notiune locativa.
Dar cele 10 minute sunt la fel de prezente.
Si, pentru ca nu vreau sa le las sa se scurga in falia de timp ingustat,....

Asteptari si pomicultura

Intr-o discutie despre asteptari, cineva mi-a spus ca eu ma uit la un mar si ma astept sa-mi dea pere.
In primul moment m-am amuzat, apoi, firesc, m-am indignat: Cum vine asta? Ce eu nu pot deosebi merele de pere? Nu deosebesc patrunjelul de leustean, dar merele de pere?
Iar, mai apoi, ca nota de baza a unui parfum, m-a izbit sinceritatea, am dat un pas inapoi si, la o privire mai atenta, am remarcat ca sunt intr-o livada de meri, asteptand un fruct care, de fapt, imi provoaca gastrita.
Chiar in fata mea era un mar soi dambovitean, cu frunze tunate, in trend cu o coroana putin prea extinsa in jur, nemailasand nimic sa rasara, langa el un parmen auriu atat de obsedat de control incat si-ar taia propriile radacini. Mai la dreapta, un fel de ionatan altoit cu egoism feroce cu "vreau" inscriptionat pe fiecare frunza. Ceva mai incolo un soi pitic de golden, invarteste ceva "combinatii" avantajoase de frunzis.
Livada nu e mare dar e consistenta. Am si soiul bot de iepure varianta "mi se cuvine", Granny Smith "vaaai dar tu stii ca" si Money-crisp "crezi ca poti tu sa..".
Mda, si pentru ca nota de baza tine cel mai mult, momentul  meu de sinceritate s-a prelungit suficient incat sa imi amintesc ca mie nici nu imi plac perele.
In consecinta, daca tot ma agit cu livada de meri, poate ca nu ar fi rau sa realizez ca nu voi primi altceva decat ce pot ei sa ofere, sa pun de un suc sau sa-i altoiesc cu altii mai buni si sa vand fructele la export, iar eu sa ma ma imprietenesc cu un piersic. Macar acolo stiu din start ca fructele sunt usor paroase.

Cioburi din noi

Cineva spunea ca Dumnezeu ne-a lasat o bucata de lume pe care sa o reparam.
Ma uit insa in jurul meu si ma intreb daca nu cumva am deteriorat mai tare bucata pe care ar fi trebuit sa o reparam.
Si, din nou ma simt ca un cobai in laboratorul altei lumi, pion al unui experiment a carui ecuatie se schimba constant.
Cumva, candva, nu stiu prin ce imprejurare, stocul cu materiale de reparatii s-a ispravit.
Cumva, orice incercare de a repara, indrepta sau petici, este sortita esecului.
Si totul porneste de la noi. Neputinciosi in a ne repara pe noi insine.
Incercam, abuzam chiar de fraze si pilde motivationale, ne batem pe spate unii pe altii incurajandu-ne ipocrit.

Cum sa pretindem ca incercam sa reparam lumea, cand aruncam de-a valma la gunoi fotografii vechi si prieteni noi, altruism si job-uri dificile, cartile copilariei si obstacolele peste care nu vrem sa trecem, PET-uri, resturi de mancare si oamenii de langa noi?
Alegem calea minimei rezistente motivand lipsa de timp, criza, nevoia acuta de mai mult. Ne conjugam cu a avea cand a fi este atat de la indemana. Un stol de pasari gri si negre zburand in directia unei himere fara a pune nici o secunda la indoiala pricepera si motivatiile conducatorilor de zbor. Un stol zgomotos plangandu-se constant de imperfectiunea lumii pe care o strabate, fara a privi macar o secunda la ce lasa in urma. Atat de preocupati sa ne "integram"incat nu realizam ca lasam in urma cioburi din noi, care de multe ori, nu mai pot fi recuperate.
Nu realizam decat atunci cand, "integrati"gata suntem lasati la o margine de drum pentru ca, intre timp, viziunea leaderilor s-a schimbat si, cumva, integrarea asta nu mai corespunde noii himere.
Abia atunci incercam sa adunam ce a mai ramas din noi, peticindu-ne intr-un fel de Frankenstein al propriei noastre vieti. Abia atunci incercam sa ne adunam resturile de pene colorate si incercam cu disperare sa le lipim peste penajul anost pe care ni l-am insusit.
Si speram ca cineva, sa schimbe din nou ecuatia experimentului si unul dintre noi ajuns de cealalata parte a tablei de sah, sa alunge griul intr-o lumina de culori oprind pentru o secunda macar goana lui "a avea". Iar din seva lui "a fi" sa extragem lutul eurilor regeneratoare.

Maine...

Maica Tereza spunea "L-am rugat pe Dumnezeu sa nu imi dea mai mult decat pot duce. Mi-as fi dorit, insa, sa nu aiba atata incredere in mine".
In ultimele luni, vorbele astea mi se perinda in minte ca un laitmotiv. E drept ca sunt acompaniate si de motto-ul lui Scarlett O'Hara: "Am sa plang maine".
Cumva, maine se tot amana, sau evenimentele imping acest maine cat mai departe. 
Maine vine, de fiecare data cu alte bariere pe care, cumva trebuie sa le depasesc. Maine este ca un labirint miscator prin care alerg orbeste evitand zidurile in ultimul moment.
Maine vine cu sperantele celorlalti si cu "trebuie". 
Maine sunt frustrarile lui "si acum ?" adunate langa cele cauzate de ignoranta si indiferenta celor care cred ca un venit mult sub aspiratiile lor le indreptateste  comportamentul.
Maine aduce cu sine eterna scuza "stiti, este criza" in spatele careia se afla, de fapt, "nu vreau, nu imi pasa, nu ma intereseaza si ce beneficiu as avea eu daca".
Maine sunt mastile unei piese de teatru cu atatea personaje, incat "Imi place de tine cand esti naturala" este déjà un compliment.
Maine vine cu temerile ascunse sub carcasa "masinii de razboi germane".
Maine aduce intrebarile si neputinta, pasii marunti dincolo de limitele pe care le credeai si, din nou, frustrarea de a nu putea face mai mult.
Maine este stransul din dinti pana la scrasnet, rasul nervos si "Misiune imposibila"nici nu mai stii ce numar.
Maine, pare hotarat sa testeze fiecare limita.
Maine e un alt pariu cu mine. Si astept acel maine in care voi depasi doar limita legala de bucurie.
Dar, probabil asta va fi maine....