Maica Tereza spunea "L-am rugat pe Dumnezeu sa nu imi dea mai mult
decat pot duce. Mi-as fi dorit, insa, sa nu aiba atata incredere in mine".
In ultimele luni, vorbele astea mi se perinda in minte ca un laitmotiv. E
drept ca sunt acompaniate si de motto-ul lui Scarlett O'Hara: "Am sa plang
maine".
Cumva, maine se tot amana, sau
evenimentele imping acest maine cat mai departe.
Maine vine, de fiecare data cu
alte bariere pe care, cumva trebuie sa le depasesc. Maine este ca un labirint
miscator prin care alerg orbeste evitand zidurile in ultimul moment.
Maine vine cu sperantele
celorlalti si cu "trebuie".
Maine sunt frustrarile lui
"si acum ?" adunate langa cele cauzate de ignoranta si indiferenta
celor care cred ca un venit mult sub aspiratiile lor le indreptateste comportamentul.
Maine aduce cu sine eterna scuza "stiti,
este criza" in spatele careia se afla, de fapt, "nu vreau, nu imi pasa,
nu ma intereseaza si ce beneficiu as avea eu daca".
Maine sunt mastile unei piese de
teatru cu atatea personaje, incat "Imi place de tine cand esti naturala"
este déjà un compliment.
Maine vine cu temerile ascunse
sub carcasa "masinii de razboi germane".
Maine aduce intrebarile si
neputinta, pasii marunti dincolo de limitele pe care le credeai si, din nou,
frustrarea de a nu putea face mai mult.
Maine este stransul din dinti
pana la scrasnet, rasul nervos si "Misiune imposibila"nici nu mai stii ce
numar.
Maine, pare hotarat sa testeze fiecare limita.
Maine e un alt pariu cu mine. Si astept acel maine in care voi depasi doar limita legala de bucurie.
Dar, probabil asta va fi maine....
joi, 27 iunie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)