luni, 29 decembrie 2008

Teamwork

Va amintiti balada Mesterului Manole?

"Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!"

Ati recitit de curand legenda?
E de recitit. Integral.
Pentru ca, de fapt, este o descriere extrem de plastica a modelului romanesc de lucru in echipa.
Ce ridicam ziua, noaptea se darama.
Incepand cu Ceausescu care culca la pamant cartiere intregi cu un singur gest si pana la managerul nou instalat, tiparul este acelasi.
Nimic din ce a construit cel dinainte nu mai corespunde.
Indiferent cum se prezinta, "nu mai este in trend", "ideile folosite sunt depasite", "nu cadreaza cu politica institutiei", substratul este acelasi. Cum sa recunosc eu ca "celalalt" a lasat ceva bun in urma? Ca a stabilit un standard? Mai ales daca e greu de atins.
Mai bine facem tabula rasa, gasim noi gauri in bucata de sweitzer si pretindem ca trebuie sa o luan de la zero.
E mult mai simplu si extrem de sigur. In acest mod nu trebuie sa continuam si nici sa pastram un nivel stabilit de altul, ci, sub masca reorganizarii, putem sa ajustam totul la nivelul nostru.
Unde mai pui ca toata raspunderea pentru esecuri ii revine antemergatorului iar succesul ne apartine.
Ce conteaza ca dealul se surpa? A zis seful ca acolo vrea biserica, acolo o facem.
Nu venim cu pareri proprii, sa nu ne cada capetele.
Nu venim cu solutii altele decat cele aprobate.
Nu ne asumam raspunderea, o pasam sefului ca de aceea are salariul mai mare.
Si ce daca se surpa noaptea ce am ridicat ziua?
Asta inseamna ca vom avea mai mult timp de munca, si ca ne vom putea plange de volum si, cine stie, sa cerem si marire de salariu pentru ca, nu-i asa, ne streseaza teribil chestia asta.
Si daca, cumva, avem vre-un destept care are o solutie de stabilizare a constructiei, il asiguram de tot sprijinul nostru, dar avem grija sa ne asiguram ca nu semnam nimic in sensul asta, ca avem alte sarcini de indeplinit, ba, in cazuri extreme, ne luam concediu medical.
Ne aducem brusc aminte ca munca inseamna responsabilitate " Sa-si asume dom'le daca tot vin cu idei, ca eu am copii acasa".
Si il lasam sa se descurce singur.
Daca se surpa din nou este, evident, numai vina lui pentru ca nu a respectat procedurile si a incalcat protocolul.
Daca a doua zi constructia este in picioare, este, logic, succesul muncii sustinute in echipa. Si este cazul ca echipa sa primeasca o prima pentru solutii inovatoare.
Si, pentru a ne asigura ca "desteptul" isi cunoaste lungul nasului, ii tragem scara de sub picioare, insistam la "sefu" sa nu ii dea prima, ba, daca se poate, chiar o penalizare pentru ca este individualist si necooperant. "Nu are spirit de echipa dom'le."
Apoi iesim la o bere cu baietii, si ne miram, uitandu-ne la stiri, cum de "nu progreseaza tara asta deloc."
"Pai cu asemenea specimene ca Manole ala, unde vrei sa ajungem? O tara de salbatici..."
"Da' ti-a placut ce prima frumusica ne-am tras!?"

miercuri, 24 decembrie 2008

In loc de colind

Vine Craciunul.
Imi repet cu obstinatie aceasta, desi ar fi sufcient sa ma uit in jur: strazile, vitrinele magazinelor, televiziunile: peste tot luminite, brazi si caciulite de Mos Craciun.
Si primavara afara.
Sclipici, ornamente de pom si craciunite asortate cu un cer limpede si un soare de inceput de primavara si un sfarsit de an in convulsii politico-economice.
Dar, maine e Craciunul!
Guvern nou, semne de intrebare, "brad natural sau ecologic?", spectrul unei crize de proportii, "jingle bells", bursa in scadere, euro in urcare, nesiguranta, oboseala, to do list si... maine e Craciunul.
Am pierdut undeva pe drum magia. Prinsi in vartejul lui "azi" si al deadline-urilor ne-am uitat pe noi.
Preocupati de urmatorul pas, sa nu ne impiedicam, nu mai ridicam privirea spre cer.
Asteptam o minune dar nu mai credem in Mos Craciun. Il comercializam. Si am vrea sa cumparam si o felie de Craciun. Si sa ne fie mai bine.
Ne dorim ceva si nu stim sa-i cerem Mosului.
Am uitat.
Am uitat ca, de fapt, noi suntem Craciunul. Si Mosul.
Noi suntem magii. Iar steaua ne calauzeste spre noi insine.
Se spune ca in seara asta timpul se opreste pentru ca Mosul sa poata duce cadourile peste tot.
Asa ca, in seara asta, sa orim timpul prezent pentru a ne lasa calauziti spre ceea ce este bun in noi.
Sa ne regasim, macar pentru un timp, linistea si puterea de a ne bucura de lucrurile simple.
Atat.

luni, 22 decembrie 2008

Leadership made in Ro.

Exista o vorba care spune: daca vrei sa cunosti un om da-i putere.
E drept.
Oricat ai disimula, in momentul in care ai painea si cutitul, ego-ul iese la suprafata.
Cu bune si rele. Abia atunci ai adevarata masura a omului.
Imi amintesc "oracolele" din copilarie, in care gaseai uneori intrebarea: "Ce ai face daca ai fi presedinte pentru o zi?".
La momentul respectiv , "presedinte" reprezenta cel mai mare rang posibil intr-o societate in care numele Domnului era rostit cu teama pe la colturi.
Acum ne punem singuri intrebarea asta in diverse forme, presedinte fiind inlocuit de diverse pozitii ierarhice.
Si, aproape intotdeauna raspunsul contine masurile punitive impotriva lui X sau Y care ne-au nedreptatit, ne-au luat locul, sau, pur si simplu e mai bun ca noi.
Ne dorim puterea pentru ca "sa moara si capra vecinului".
Asta este, de fapt, modelul romanesc de leadership.
Sa urc pe scara ierarhica, si atunci voi putea si eu sa fac ce mi-au facut mie altii.
Evolutia "boiarului" a "grofului": nu mai are iobagi sau robi tigani, are spinarile plecate ale subalternilor.
Nu mai are titlu nobiliar, are "Manager" pe cartea de vizita.
Asta ii confera o aura de intangibilitate.
Socializeaza strict cu cei din clasa lui sau superioara. Merge la cursuri de leadership si ignora notiunile incomode, pentru ca, nu-i asa, astea functioneaza doar acolo la americani.
Vorbeste despre feed-back dar nu-l aplica, peroreaza despre "Blue Ocean Strategy" dar conceptul "Cirque du Soleil" i se pare o porcarie, are o misiune precisa, pentru ca viziune au cei de deasupra lui, te judeca dupa trend si brand si isi doreste o pozitie cat mai sus in "Top 100 ce-o fi".
In prima faza, conteaza banii pe care ii primeste in cont la sfarsitul fiecarei luni, apoi, puterea si, mai ales, recunoasterea ei.
Incepand cu zambetul bodyguardului de la intrarea in ultimul club de fitze, continuand cu reactia rapida a barmanului la comanda plasata "neglijent" si pana la ooo -ul admirativ al duduilor la vederea cartii de vizita extrase elegant din portcard-ul tinut, dupa caz, in buzunarul de la piept al costumului Armani cumparat de la "baietii" cate aduc toale din Italia, sau in poseta "Vuitton" - vai draga m-a costat un vapor de bani - achzitionata de la furnizorul oficial de fake-uri.
Evident, sa nu uitam insemnele puterii: telefonul mobil si cheile de la masina de serviciu.
Si discutiile pretioase in "afacereza".
La petrecerile companiei, zambeste din varful buzelor, da mana cu "plebea", sta cu ei la discutii, in functi de necesarul de simpatie interna, apoi in cerc restrans de "manageri"si, neaparat, Top Management, comenteaza in amanunt organizarea: MC-ul e slab, programul serii e prea incarcat, sau prea sarac, sarmalele nu sunt suficient de calde, crevetii nu sunt proaspeti si "draga, rosul ala nu e chiar corporate".
Barfa este ridicata la rang de "informatie interdepartamentala", iar timpul pierdut cu raspandirea ei: "networking".
Este atoatestiutor si se crede popular si indispensabil.
Ego-ul invadeaza toate celelalte dimensiuni si, brusc, simte ca intreg Universul se roteste in jurul propriei persoane.
Uita numarul de telefon al prietenilor vechi care nu se mai ridica la nivelul noii sale carti de vizita. Nu il sterge, il foloseste doar atunci cand are nevoie de ceva si atunci cu un ton usor siderat: "Draga, la cate cunostinte am, nu pot rezolva chestia asta decat apeland la tine".
Nu face un bine fara sa aiba un avantaj, nu da de pomana pentru ca "mie cine imi da?", nu mai are prieteni de suflet, are cunostinte si relatii. Da ca sa primeasca. Vinde pe oricine pentru a mai urca o treapta.
Accepta o idee noua doar daca e " in trend" sau este adoptata de "X" la a carui pozitie aspira.
Se pozitioneaza ca fin observator in sedintele de impact. Invidiaza si vor sa fie invidiati.
Respira si traiesc "puterea", in orice forma o pot accesa. 80%.
Si se uita ironic si neincrezator la restul de 20%.
Un foarte bun prieten imi spunea ca intr-o relatie orizontala conteaza in proportie de 80%, verticala 20%, dar, daca acel 20% lipseste, iti bagi picioarele in restul de 80.
Puterea, are si ea verticala ei.
Sunt cei care stiu si pot sa o foloseasca.
Cei care stiu sa recunoasca: "Eu nu sunt specialistul. Stiu doar unde vreau sa ajung. De aceea te am pe tine ca sa ma calauzesti"
Cei care fac bine altruist sau ca depozit de bunavointa pentru vremuri grele.
Da feed-back fara sa faca training in sensul asta, nu uita sa spuna multumesc, observa ca ti-ai schimbat coafura si pune umarul alaturi de tine.
Greseste si recunoaste ca a gresit, are un numar de telefon pe care prietenii il pot gasi la orice ora, nu da de pomana, dar se implica in cazurile in care este nevoie de ajutor.
E comandantul de batalion, CEO, sau leaderul informal.
Si ei traiesc si respira puterea, firesc insa . E o haina tailor made. Nu incomodeaza la incheieturi.
Pe ei ii urmezi de buna voie , de ei iti amintesti si pe ei ii citezi.
Ei sunt "a fi" in lumea lui "a avea".
Paradoxal, reprezinta aspirationalul pana si pentru modelul de leader made in ro.
Pentru ca ei sunt cei care raman.

joi, 18 decembrie 2008

Jocul cu margele de sticla

"Ce noroc pe conducatori ca oamenii nu gandesc"
"Masele cred mai degraba o minciuna mare decat una mica" - Adolf Hitler

Suna ciudat de actual.
Si daca ne amintim ca acest omulet neinsemnat a fost motorul celui de-al doilea Razboi Mondial si ca a reusit sa faca o natiune intreaga sa creada in el si sa-l urmeze orbeste...
A fost un tip de leader.
L-am infierat, "Mein Kampf" a fost pusa pe lista cartilor interzise, paradoxal alaturi de Biblie, dar, cu siguranta, leaderii "democrati" l-au studiat.
Reusea sa isterizeze multimea cu discursuri goale de continut si sa mobilizeze soldati cu iluzia unui imperiu.
Si-a mascat paranoia expansionista dandu-le un motiv, o cauza pentru care sa lupte: sa elibereze lumea de amenintarea iudaica.
Suna din ce in ce mai cunoscut?
Acum o lume intreaga lupta impotriva "terorismului". Si a lui Osama.
Serios?
Sau, si de data asta, este tot o masca, un motiv, o cauza? O minciuna mare? Si extrem de usor de inghitit.
Este o strategie simpla: omul obisnuit nu va mai baga de seama ca nu are protectie sociala, ca nu are suficienti bani, ca i se maresc impozitele, ca i se iau drepturile atata vreme cat i se arata "pericolul" fie el uriasi, vrajitoare, hugenoti, neamul evreiesc, capitalism, teroristi sau criza mondiala.
La adapostul stindardului de lupta impotriva "dusmanului", se imparte harta lumii iar afacerile infloresc linistite.
Simplu.
Un sablon atat de comod si de usor de adaptat incat trece neobservat.
Se aplica de la nivel macro pana la nivel micro.
E un joc cu margele de sticla.
Incepe cu "bau-bau" din copilarie, apoi este diriga, decanul, minerii, Statul, criza mondiala...
Suntem atat de obisnuiti cu 'inamicul" incat nici nu ne mai intrebam daca este real sau nu. Il acceptam.
Dar apoi stim sa ne plangem ca suntem manipulati. Ca mergem pe un drum pe care nu l-am ales noi. Ne vaitam in public si in particular.
Suntem asa de ocupati sa ne fie frica si sa ne plangem de mila sa comentam situatia si implicatiile, sa peroram si sa ne ingrijoram, batalion de marionete luptand pentru suprematia unui papusar asupra altuia.
Incurcati in sfori si sufocati de butaforie nu vrem sau nu putem sa ne oprim.
Evadam uneori, dar suntem adusi inapoi sau ne intoarcem singuri la siguranta unei realitati cunoscute.
Pentru ca amenintarea "inamicului" comun, are ca efect fenomenul "suntem toti in aceeasi oala", ceea ce da sentimentul de apartenenta la grup. Indiferent cum este el.
Si, in fond, omul este un animal social, nu-i asa?

marți, 9 decembrie 2008

Parafrazand "Ciocoii vechi si noi"

De multa vreme aud " dom'le cata dreptate avea Caragiale."
Eu ma gandesc, insa, din ce in ce mai mult la Ciocoii vechi si noi. Interesant cum povestea asta a carei actiune se desfasoara la 1800, surprinde aspecte atat de actuale.
Inainte de Revolutie, diferentele nu erau chiar atat de vizibile, sau poate doctrina era implementata mai bine. Traiam cu iluzia egalitatii ingropand frustrarea sub morala comunista.
Acum insa, suntem inconjurati de o pleiada de Dinu Paturici, Tuzluci si Chera Duduca.
Evident, raportat la caracterele din roman, personajele noastre sunt mult diversificate. Rase noi ale aceleasi specii.
Istoria insa se repeta.
Trambitam nevoia unei scari reale de valori dar ingeram la micul dejun si la cina incompetenta, prostia si autosuficienta.
Consumam pe nerasuflate paginile tabloidelor, generand si hranind fenomenul.
Daca adunam toate tabloidele dintr-o luna, cate articole gasim despre oamenii care chiar fac diferenta? 10%? Cel mult. In rest, parafrazand un imparat roman: paine si circ.
Mai ales circ.
Chera Duduca se lafaie comfortabil pe prima pagina, afisandu-se cu diversi Tuzluci, mandri la randul lor de PR-ul generat de relatia de cele mai multe ori extraconjugala.
Si pentru a nu satura publicul cu aceeasi imagine, finanteaza docili, un set nou de silicoane, un nas nou nout si ceva Botox. Nu de alta, dar imaginea este cea care conteaza, "pentru restul exista MasterCard".
Nu te mai poti lauda doar cu masina, ceasul sau mobilul, trebuie sa-ti scoti in lume investitiile. Si pentru ca nu esti melc sa umbli cu proprietatile in spinare, ai la dispozitie colectia de Barbie.
Si, slava Domnului, colectia este atotcuprinzatoare si se innoieste continuu.
Si daca nu e Barbie, e Ken.
Aceleasi "povesti", variatii pe aceeasi tema, forme "lucrate", cu pretentii de diva, mult prea pretioase pentru realitatea in care traiesc.
"Circul" din vitrina, hranind "negustorii de vise".
Dincolo de lumina reflectoarelor, aspirand la prima pagina a revistelor de bussines, este cel mai intresant caracter al povestii: Dinu Paturicii.
Se conjuga cu "a avea", "a avea mai mult decat celalalt", feminin sau masculin.
Ii gasesti peste tot, in formula basic sau accesorizata pe toate nivelele ierarhice.
Baietasul de la tara, dragutel, umila umbra pe langa un creator celebru, care, odata ajuns in varf, il ataca tocmai pe cel care i-a dat o mana de ajutor in cariera.
Secretara, autointitulata asistenta, care cunoaste foarte bine denivelarile mochetei de sub biroul sefului pana se vede cu o carte de vizita pe care scrie PR Manager. Suna bine si nu stim cu ce se mananca. Iar ea vrea sa faca cariera.
"Fata buna" sau "baiatul de treaba" veniti la Capitala sa ajunga sefi. Nu conteaza unde. Sef sa fie.
Curata bombeurile sefului pe langa care s-au aciuat, ii fac comisioanele, cumpara Pampers, repara instalatiile sanitare, duc copii la ora de pian, plimba cainele, cu zambetul pe buze. Si se tarasc usurel, usurel, se insinueaza pe scara ierarhica. Pleaca un sef, vine altul, il infiereaza pe cel vechi si il ridica in slavi pe cel nou, prestand aceleasi servicii la standarde superioare. Inghite in sec, rade la glumele grosolane facute pe seama lui. Pana ajunge si el un sefulet.
Este in continuare umil fata de superiori, dar isi constientizeaza bine pozitia. Incepe sa ridice capul si nasul odata cu el. Are si el acum "sclavii lui". Ii calca in picioare, isi rezolva comisioanele cu ei, avand grija insa sa le rezolve pe ale sefilor lui inca personal. Isi face aliante. Si continua sa urce.
Stie cum a ajuns acolo, asa incat depersonalizarea subordonatilor este cuvantul de ordine.
Isi insuseste fraze din carti de leadership. Urmeaza cursuri de coaching. Pastreaza distanta. Este "ocupat".
Dar nu uita, sau nu este lasat sa uite ca are "datorii" morale. Si se achita de ele.
Veriga a unui lant ruginit de balcanism poleit cu percepte "europene".
Nu este nimic european in povestea asta in afara de bani.
In rest, aceeasi atmosfera fanariota, din care lipsesc doar caftanele. Rasete groase, afaceri capusa bine camuflate in spatele intereselor companiei, aliante, spionaje si tradari, toate cu zambetul pe buze , toate sub masca de "baiat de treaba".
O retea de prietenii de conjunctura, bine unsa, un mecanism de piata libera functionand intr-adevar pe principiul cererii si ofertei.
Marele noroc este ca in toata aceasta increngatura, rasar si cei care stiu intr-adevar, care vor sa miste lucrurile in directia buna, cei care nu se tem sa stea in bataia pustii. Si, uneori, reusesc sa mai asaneze teritoriul pe care pasesc.
Uneori reusesc, alteori sunt inghititi de sistem. Dar simplul fapt ca exista, intretine flacara sperantei ca se pot face si lucruri bune fara sa astepti neaparat o recompensa.
Si speranta moare ultima, nu-i asa?

duminică, 7 decembrie 2008

500 de cuvinte

In DEX sunt 80.000 de cuvinte. In dictionarul de scrabble, peste 500.000.
Cu toate acestea, 80% dintre romani folosesc la fiecare 3 cuvinte unul din cele 50 de cuvinte murdare din limba romana.
La intrebarea cate cuvinte are limba romana, cineva a raspuns" atatea cate stiu eu. celelalte nu exista"
Cinic? Da insa extrem de adevarat.
O statistica spune ca majoritatea romanilor folosesc un vocabular de maxim 500 de cuvinte.
50 din ele sunt cuvintele murdare. 50 onomatopee si interjectii, 20 de prepozitii.
Ce ne mai ramane?
380 de cuvinte din care cel putin 70 sunt importate: party, issue, banking, P&L, key account, job, etc.
Extrem de putin. Nu credeti?
Sincer, pana sa aud de aceasta statistica, nu am fost niciodata atenta la continutul de cuvinte al unui discurs, prelegeri sau discutii.
De atunci insa, casc urechile de fiecare data.
Si, pe zi ce trece, constat ca uitam limba romana, sau nu ne mai ostenim sa o invatam.
Ne amuzam la emisiunile de genul: Stiti ce inseamna...?
Dar nu ne punem intrebarea daca noi mai stim ce inseamna, gorun, care este sinonimul pentru semnificatie, cate sensuri poate avea cuvantul incandescenta.
Ne cramponam de cateva verbe si ceva substantive. Folosim extrem de multe adjective, avem ceva probleme cu acordul, utilizam propozitii scurte de teama sa nu ne incurcam la sfarsitul unei fraze lungi.
Dam vina pe lipsa de timp, pe presiunea de la serviciu, pe deadline-uri si sefi, dar, de fapt, e mai comod sa folosim exact acelasi vocabular pe care il folosesc toti. Doar nu vrem sa parem mai destepti.
Nu da bine sa ti se puna intrebarea: "ce inseamna?". Poate parea o incercare de a face "pe desteptul". Si asta se taxeaza.
Si uite cum, intr-o tara in care singurul drept castigat in urma Revolutiei a fost libertatea de expresie, ne autocenzuram pentru a nu deranja.
Ne intoarcem la mult infieratul "limbaj de lemn" pentru ca e mai simplu.
La ce bun sa gandim, sa cautam in dictionar, sa potrivim cuvinte, cand gasim totul de-a gata in interviul "aprobat", in prezentarea "agreata" sau pe internet?
Si apoi, incepem sa ne miram ca uitam mai repede, ca nu mai asimilam informatia.
Asta este efectul secundar al utilizarii sabloanelor, pentru ca dupa varsta de 25 de ani, in fiecare zi mor neuronii neutilizati. Parafrazand un citat celebru, murim cate putin in fiecare zi.
Ei bine, avem totusi doua variante: alienare sau 3 cuvinte noi din DEX.
Sigur, unii aleg alienarea pe bani, dar, la sfarsit, s-ar putea ca noi sa stam ceva mai bine, macar din punct de vedere medical.

PS
Textul asta are mai mult de 500 de cuvinte.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Ziua Sfantului Nicolae

6 Decembrie. Ziua Sfantului Nicolae. Vin sarbatorile.
Pana acum 2-3 ani, la ora asta eram deja cuprinsi de febra Craciunului. Ne agitam sa luam cel mai grozav brad, sa mai cumparam niste globuri si ceva beteala, sa facem liste de cadouri. Plutea in aer un miros de cozonac si scortisoara, simteam sarbatorile.
Anul acesta, parca nici nu mai facem diferenta.
5 decembrie, ups, nu am apucat sa iau ceva de Mos Nicolae. Vine Craciunul, dar parca am pierdut undeva magia.
In noaptea de Ajun, Magii au adus daruri de aur smirna si tamaie.
Noi, insa, alergam doar dupa aur. Smirna, tamaie? Poate doar pentru o seara romantica.
Am pierdut sau am uitat semnificatia Craciunului.
Ne hranim cu fraze stereotipe si fotografii din revistele glossy. "Craciunul se sarbatoreste in familie", "Sarbatorile ne amintesc de valorile familiei", etc.
De fapt, in jurul tau auzi doar: "Abia astept sa stau si sa dorm", "Nici macar nu am avut timp sa iau cadouri", "poate zilele astea sa vorbesc si eu cu ai mei", "ce ne mai pregatesc astia de Craciun?"
Cam atat, apoi revenim la rutina sau la bataliile interne si, evident la politica.
Ne zbatem, argumentam, demonstram, suntem calcati in picioare sau ii calcam noi pe altii si asteptam Craciunul ca pe un week-end prelungit.
Asteptam o minune de la Dumnezeu sau guvern, ne preocupa criza mondiala, suntem orbiti de sloganuri si discursuri, ne culcam obositi pentru a ne trezi si mai obositi, ingeram tone de informatii contradictorii, ne dorim sa nu mai fim calul de bataie saptamana asta, uitam sa mergem la spectacolul pentru care am luat bilete acum o luna si ii cerem lui Mos Craciun lucruri concrete: un job mai bun, rate mai mici, 3 zile de concediu, sa inceteze toata nebunia asta.
Si, uitam iar ca, de fapt, Mos Craciun suntem noi. Ca magia nu se cumpara de la supermarket si ca aroma sarbatorilor este creata de noi.
Uitam adevarata semnificatie a ieslei, si a stelei care a calauzit magii. Uitam care sunt adevaratele daruri ale magilor: aurul sufletului deschis catre cei tristi, al unui gest frumos facut fara nici un interes, smirna pentru puterea de a zambi si a tine capul sus, dar nasul la un nivel prietenos, tamaia pentru a ne aminti ca Fiul Domnului ne-a fost dat pentru a ne aduce lumina si pacea si adevarata credinta.

vineri, 5 decembrie 2008

Regulament de ordine Interioara

In orice organizatie, cartea de capatai este ROF-ul si, evident, emulatia sa ROI-ul.
Frumos, pe capitole, ti se spune ce culori ai voie sa porti, ce ai voie sa imbraci si ce nu, daca ai voie sau nu sa porti sandale, cu ce formula raspunzi la telefon, in ce conditii poti folosi e-mail-ul sau internetul, ce drepturi si ce obligatii ai.
Inca din prima zi ti se inmaneaza un set complet de reguli de comportament in cadrul organizatiei.
Daca esti la inceputul carierei, il rasfoiesti febril, dornic sa te integrezi. Il citesti cu atentie ca sa nu faci gafe de la inceput.
Ce nu scrie insa in nici un ROF sau ROI, este din pacate cel mai important, si anume: regulile de supravietuire la birou.
Sunt lucrurile pe care le inveti pe pielea ta sau observand atent.
Nu te avertizeaza nimeni ca, de fapt, in momentul in care ai pasit pe usa biroului, devii brusc soldat al unui razboi de guerilla.
In prima faza, esti in perioada de proba, inca nu se stie ce si cum, si, ca drept urmare esti trimis in tabara de pregatire. Instructorii sunt diversi: Big Boss care iti traseaza sarcini si iti atrage atentia sa "faci exact cum ti-am spus" si sa-l informezi despre tot ce intervine. Te asigura ca usa lui este intotdeauna deschisa pentru tine, ca este o persoana care apreciaza discutiile deschise si sincere, si alte sabloane desprinse din cursurile de leadership.
Asistenta (nu secretara) boss-ului, care iti atrage atentia zambind ca usa sefului este deschisa doar daca ea iti prioritizeaza intrarea. Acum, esti noua jucarie preferata asa ca usa chiar iti este deschisa.
Toata pleiada de mici dumnezei din firma, fiecare explicandu-ti cat de importanta este divizia, departamentul, etc pe care il conduc. Si, evident, prin extrapolare, cat de important este el in structura, cum, fara el aceasta s-ar prabusi.
Pe masura ce trece timpul, incep "aplicatiile" si din tabara de pregatire incepi sa interactionezi cu cei de pe "campul de lupta". Si constati ca ceea ce parea o mare "familie" este formata din cateva grupari de guerilla. Naiv, iti promiti ca vei ramane neutru. Naivitatea nu tine mult. Fara sa vrei incepi sa "asculti" discutiile de la tigara. Afli rapoarte din razboiul intern si nu numai. Daca ai suficienta rabdare, afli toate scenariile posibile, miscarile de trupe, tradarile si noile aliante.


Se fac pronosticuri, top-uri si ierarhii. Afli ca directorul de vanzari are "ceva" cu "aia" de la marketing, directorul financiar ii da la genunchi celui de la risc, auditoarea se crede Ioana d'Arc si se razboieste cu cel d la logistica, iar vicele nu mai foloseste hartie igienica, are la schimb limba celei de la proceduri. Big Boss-ul ii are pe toti la dispozitie, armata disciplinata, ascultand comenzile transmise prin intermediul locotenentului asistenta.

Aliantele se fac si se desfac, luptele sunt scurte iar victimele sunt executate rapid.

Esti dezorientat, un soldat trimis in recunoastere fara harta si busola.

Iti evaluezi optiunile:

1. nu te agiti, tu esti venit prin agentie de head-hunting

2. te aliezi cu cea mai puternica grupare

3. intreprinzi propria ta actiune de guerilla si te pozitionezi ca"omul sefului"

4. ramamai tu

Fiecare din aceste optiuni are avantaje si dezavantaje, faptul ca ai venit prin intermediul unei firme de head-hunting, este doar dovada valorii tale, insa nu iti confera o armura in acst razboi. Din contra, te expune.

Alianta cu cea mai puternica grupare, poate fi o solutie, dar nu de durata. Nu stii niciodata, ce aliante se mai fac, si te poti trezi in camp deschis in catara pustii. O varianta ar fi sa ajungi in pozitia de leader al gruparii, si atunci aliantele iti apartin.

Ca sa devii "omul sefului", calci pe cadavre, te imprietenesti cu "cerberul" de la usa , ii asculti povestile, o compatimesti, ii admiri tinutele si esti de acord cu ea ca pozitia de PR Manager i s-ar potrivi. Dar, sa nu uiti ca seful e capricios, azi esti jucaria preferata, maine insa esti in dizgratie pentru ca si altii sunt dispusi sa calce pe cadavre

Poti sa alegi sa fii tu insuti. Este cea mai riscanta varianta. Nu ai teritoriu, nu te poti baza decat pe tine, pe ce stii si pe viteza de atac si repliere. Esti vulnerabil si permanent in bataia pustii. Brusc toti se coalizeaza impotriva ta. Incerci sa schimbi regula jocului, "cine nu e cu noi, e impotriva noastra". HR-ul iti atrage atentia ca nu "te potrivesti cu echipa", indiferent ce inseamna asta. Te poti inmuia, sau alegi sa mergi pana la capat.

Un Che Guevarra refuzand depersonalizarea si pasul piticului, pregatit sa incaseze gloantele intereselor meschine si cutitele prietenilor de conjunctura. Satul de zambete false si spinari plecate intr-o slugarnicie fatarnica de hiene adulmecand in permanenta sangele cald.

Se poate sa-ti rupi gatul, deranjezi cu siguranta. Nici Che nu a murit in patul lui, dar metalul fie el de glonte sau cutit este mai sanatos decat cifoza. Macar "excesul de fier in sange" iti regleaza conturile odata si bine, pe cand cifoza o cari dupa tine toata viata.







duminică, 30 noiembrie 2008

Noaptea Sfantului Andrei

Credinta populara spune ca in noaptea Sfantului Andrei strigoii bantuie pe la ferestre, intrebandu-i pe cei dinauntru daca au mancat usturoi.
In seara de Sfantul Andrei se agata usturoi la tocurile usilor pentru alungarea spiritelor.
Dar, oare cu demonii interiori care ne bantuie ce putem face?
Pentru ca pe acestia nu ii putem alunga cu usturoi, nici macar cu smirna sau tamaie.
Ei sunt in si cu noi. Ne urmaresc si nu se lasa alungati.
Noi ii hranim in loc sa-i gonim.
Ne vine mai usor sa uram in loc sa iubim, pentru ca iubirea ne complica existenta, ne obliga sa-l includem si pe celalalt in intreg. Pentru ca iubirea se imparte la doi, chiar si cea neimpartasita.
Romanele, filmele, telenovelele si revistele sunt pline de apologia iubirii, "cel mai frumos sentiment uman".
Uneori chiar asa este, alteori insa nu. Pentru ca nu exista un singur fel de iubire, ci o paleta larga de sortimente.
Si, asemenea unui parfum, are nota de varf si nota de baza.
Nota de varf este semnalul: "m-am indragostit", iar cea de baza : Iubesc.
Poate ca par la fel, dar, cu siguranta, nu sunt.
"M-am indragostit" este declansat de ceva din celalalt, uneori, este suficient si faptul ca va place acelasi serial.
Insa, functie de PH, se poate ca, dupa ce trece efectul notei de varf, nota de baza sa nu se simta, sau, sa nu se potriveasca.
"Iubesc" este acea nota de baza care iti pune pe fata "acel" zambet, care te face sa ai "acea" privire. Te insoteste in fiecare zi si iti insenineaza pana si zilele cele mai mohorate. Te face sa fii generos si deschis si, in acelasi timp, extrem de vulnerabil.
Uneori, parfumul este acelasi pentru o viata, alteori il cauti pe cel care ti se potriveste.
Este un parfum scump, custom made, si de aceea, extrem de pretios.
Sigur, exista si ape de toaleta low cost, cu o nota de varf inconsistenta "imi place", urmata de ceva activitate fizica.
Un bun prieten mi-a spus ca intr-o relatie, orizontala conteaza in proportie de 80% iar "verticala" 20, insa daca acel 20% lipseste, te lipsesti si tu, mai devreme sau mai tarziu ,de restul de 80.
La momentul respectiv, inregistrat-o ca pe o parabola amuzanta. In timp, insa, am constatat cat adevar contine.
Si, acum, stiu ca verticala, este cea care te bantuie.
Indiferent ca este vorba de o relatie incheiata, sau de faptul ca nu te-ai dus la celalalt sa-i spui ce simti, pentru ca nici macar fata de tine nu vrei sa recunosti. cuvintele nerostite raman acolo undeva si alimenteaza demonul.
Si ura, desi ne anesteziaza, il hraneste la randul ei cu gandurile si bataile noastre de inima.
Granita dintre dragoste si ura este atat de fragila, incat, de multe ori, nici nu realizam cand am trecut dintr-o parte in alta.
Ne agitam, despicam firul in 16, analizand fiecare gest, rasucindu-l pe toate partile, timp in care demonul din noi creste alimentat de nesiguranta.
Si, unori, reusim sa trecem pe langa raftul continand parfumul pentru noi, orbiti de stralucirea ambalajelor altor parfumuri. Iar demonul ramane cu noi.
Undeva insa, exista si un inger pazitor. El este cel care ne duce, intr-un final, catre sticluta prafuita eliberand sufletul nostru pereche . Si, ca intr-o poveste, aceasi sticluta se transforma in inchisoare pentru demonul din noi.
Si, atata vreme cat, nota de baza, rezista, el ramane inchis , asteptand ca un altul sa-l elibereze.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Un plin si un set de cauciucuri

V-ati simtit vreodata ca un gheizer inainte sa tasneasca?
Un preaplin de cuvinte, ganduri si trairi clocotind sub carcasa subtire a cotidianului cautand o fanta prin care sa iasa la suprafata?
Pistoane ale unui motor de 400 CP inchise sub capota unei masini de mic litraj, luptand sa se elibereze.
Nu poti ascunde la infinit ceea ce esti, ceea ce gandesti sau simti indiferent cat de mult ti-ai impune.
Si, pana la urma, de ce sa o faci?
Sigur ca poti sa rulezi pe o pista de carting cu 50 km/h, dar daca tu esti facut sa alergi cu 200, tot vei iesi in decor, spulberand barierele catre alte provocari si asta pentru ca nu poti sa te subturezi la nesfarsit.
Uneori se intampla sa ne supraturam dar, macar in acest caz, ajungem sa stim cat de departe putem merge cu un plin si un set de cauciucuri.
Daca vrem mai mult, atunci e cazul sa reconfiguram motorul, pentru ca, din start, primim un singur plin de combustibil si un singur set de cauciucuri all season.

La inceput, exista numai unicate. Depinde de noi daca alegem dotari de serie sau exclusive.
Daca nu ai dotari de serie, atunci, nu te comporta ca si cand ai avea. Este inutil si frustrant.
Sigur ca nu inventezi tu roata, dar poti sa alegi ce tip de jante ti se potrivesc. Exista insa si doua conditii: sa-ti asumi reactia starnita de alegerea ta si sa nu te opresti.
Poti, uneori sa incetinesti, este chiar necesar, dar sa nu te opresti. Nu iti foloseste la nimic, si, in plus, consumi destul de mult combustibil atunci cand pornesti din nou.
Rulam pe o autostrada cu numar limitat de benzi, dar, asta nu inseamna ca nu ne putem adapta pentru off-road si sa ajungem la punctele de control pe cai mai putin batute.
Asta are, evident, avantaje si dezavantaje. Poti sa ajungi primul, sa descoperi locuri si lucruri neobisnuite in drumul tau dar, in acelasi timp, poti sa-ti zgarii rau caroseria sau sa o sifonezi.
Depinde ce alegi: siguranta inregimentata, care, oricum, nu iti garanteaza ca vei rula lin pana la capat, on si off road sau off - road extrem.
Alegi sa mocnesti tacut, ruland in coloana, sau iti permiti luxul de a lasa gheizerul sa erupa din cand in cand, asumandu-ti riscul accidentelor?
Sigur, exista monitorizarea traficului care te sfatuieste, indeamna si indreapta catre prima varianta dar nu are cum sa te opreasca sa alegi altceva.

Ai piedici in cale, ti se sparg cauciucurile, uneori esti deturnat pe cai laturalnice, alteori esti intors din drum, ti se impun limitari de viteza, dar constati ca esti dotat cu tenacitate si o mare cantitate de plasturi, cu determinare si pansamente pentru suflet, ca te poti replia din mers chiar daca uneori nu mai vezi drumul din cauza lacrimilor, ca poti continua indiferent de vreme si vremuri.

Si asta pentru ca, in toata aceasta diversitate de modele, caroserii si motoare exista un element comun: stim ca luam startul cu rezervorul plin dar, pentru ca nici una nu este dotata cu indicator pentru nivelul de combustibil, nu stim niciodata cand se va termina.

vineri, 28 noiembrie 2008

Compromis

Stereotipuri: "eu nu fac compromisuri ' ; " viata este o serie de compromisuri".
Plus si Minus, Nord si Sud fie ca este vorba de viata, politica, fotbal sau profesie.
Contradictie sau doar diferenta de perceptie?
Ne-am obisnuit sa consideram "compromis" doar situatiile complexe, asa numitele "exemple de viata".
"Compromisul" este un personaj interesant caruia ii plac luminile rampei: " a facut un compromis casatorindu-se cu ...", " pentru finalizarea lucrarii a fost nevoie de un compromis", "solutie de compromis".
Il tratam ca pe o boala incurabila dar nobila si il consideram apanajul elitei, o boala pe care "plebea" nu o poate intelege desi, in anumite cazuri, este obiectul si subiectul polemicilor iscate pe aceasta tema.
Societatea evolueaza, iar compromisul odata cu ea. Este chiar trendy sa faci anumite concesii. Sigur, este obligatoriu sa le mentionezi: " " vai draga, am fost nevoita sa iau un Calvin Klein in locul Bulgari-ului care nu ii place lui", " Ah, draga, anul acesta apelam la o situatie de compromis, mergem la SPA in Bali in loc sa mergem in locul acela dragut in Bora - Bora", "si stii? am marit garajul ca sa incapa si masina lui"
In goana dupa extraordinar, ignoram compromisurile de fiecare zi: fructele "made in Turcia" pe care le cumparam din piata, pentru ca cele romanesti au disparut aproape in totalitate, pantofii incomozi cu varfuri ascutite, pentru ca cei cu botul rotund nu mai sunt la moda, vecinii zgomotosi carora le urla in boxe manelele, birul pe fiecare litru de benzina care ne asigura confortul.
Pana si faptul ca luam produse in ambalaje de 'minim' 100 de grame cand noi avem nevoie doar de 50 ca sa ne saturam.
Respiram aerul poluat al "metropolei', pentru ca nu avem incotro, apelam la "solutia de compromis" a momentului la fiecare 4 ani pentru ca nu avem si un vot de blam, spunem da, atunci cand am vrea sa spunem nu luati de valul unei pasiuni de moment.
Am umplut orasele cu cel mai mare compromis al secolului vitezei: fast - food-ul.
Pana si nasterea poate fi un compromis: "daca nu intri in travaliu pana in data de..., atunci facem o cezariana".
Aspecte nebanuite ale realitatii sunt compromisuri. Firesti, insesizabile dar hotaratoare.
Si, paradoxal, compromisurile majore, sunt cazurile in care alegem calea minimei rezistente din lenea de a ne exercita liberul arbitru.
De ce sa faci un compromis casatorindu-te cu..., atunci cand ai putea alege sa nu o faci, de ce sa apelezi la o solutie de compromis cand ai putea sa-ti asumi raspunderea si sa alegi o alta cale?
Interesant este ca, cei care afirma "eu nu fac compromisuri", sunt tocmai cei care aleg deliberat calea minimei rezistente atunci cand au de luat o decizie.
Noi, ceilalti traim firesc compromisul cotidian.

duminică, 23 noiembrie 2008

One night stand

Demis Russos spunea ca "toate lucrurile bune in viata sunt ilegale, imorale sau ingrasa"
Prima data cand am auzit aceasta fraza, mi s-a parut amuzanta, dar, undeva in subconstient ea a inceput sa lucreze.
Incet, incet, ca o sugativa, a inceput sa absoarba din bucuria momentelor de viata.
Brusc, am inceput sa observ ca prajitura mea preferata are prea multe calorii.
Ca branza telemea e prea grasa, ca CD-urile cumparate de la "pirateritele" mele favorite sunt, evident, ilegale, ca este "imoral" sa flirtezi la birou.
Incet, incet, tiparele sociale si "morale" au inceput, parca, sa se inmulteasca, sau poate, abia atunci am inceput eu sa le observ.
Cumva, au devenit atat de incomode, au ridicat bariere din ce in ce mai inalte intre bun si corect.
S-au acutizat.
Nu poti face un pas fara sa te lovesti de ele.
Auzim in permanenta: "Nu e corect", "nu e normal", "E ilegal".
Pe zi ce trece, lucruri perfect legale acum un an, ies brusc din sfera legalitatii.
Flirtul, capata valente nebanuite si interpretari neasteptate.
Tiparele raman pe loc, din ce in ce mai rigide, in timp ce viata se schimba.
Cineva imi spunea ca timpul se comprima.
Posibil, daca ne uitam la noi cand aveam 14 ani, 18 ani, si daca privim la copii de 14, 18 ani de azi, nu mai recunoastem varsta.
Timpul s-a comprimat.
Sex-ul este descoperit la 12 ani, la 14 ani alcoolul, iar la 18 sunt deja blazati.
Cumva, intre timpul comprimat, tiparele rigide si criza mondiala, nu mai ramane loc pentru noi, nu mai ramane timp pentru dragoste.
La ce bun sa iubesti, cand sex-ul se vinde la orice colt de strada?
La ce bun sa iubesti cand asta raneste si nu este nici profitabil?
De ce sa te complici, de ce sa urmaresti gesturile celuilalt, sa-i intuiesti gandurile, sa te topesti intr-un tot, cand e mult mai simplu sa copiezi texte de pe internet, sa folosesti sabloane de la Vodafone si sa rezolvi repede, repede un one - night- stand fara implicatii emotionale?
Eventual materiale.
Intr-o epoca in care internetul ne furnizeaza noile sabloane, dragostea este deja desueta, si, in plus, te poate duce catre incalcarea moralei, fie ea a societatii sau a companiei.
Si asta pentru ca se vede. Nu o poti ascunde, erupe.
Pe cand, o asa zisa "relatie" bazata pe sex, este mult mai comoda, si practica: iti rezolva curiozitatea despre "cum ar fi daca...?", uneori este o oportunitate, alteori o investitie.
Si inca ceva: tine putin, poti sa o inlocuiesti cu alta cat de repede vrei.
Si simplu.
Tot internetul, revistele, etc. iti dau solutia:
One night stand? Vrei sa scapi? Simplu.
Intai apasam tasta "Ignore".
Nu s-a prins? Nu face nimic. Ii spui ca, de fapt ai reactionat la intentia evidenta manifestata prin flirt.
Si daca introduci si o doza de grobianism, ii dati o tusa de autentic.
A, si nu uitati, important: incercati sa induceti si un usor sentiment de vina.
Si, sa nu cumva sa aveti discutia fata in fata.
In acest mod succesul este garantat. Uneori pentru ca celalalt crede toate sabloanele astea, alteori pentru ca le recunoaste si se lasa pagubas.
In final, incercati sa ramaneti prieteni.
Suna cunoscut?
Cu siguranta.
In articolele de "specialitate" se numeste: "Cum sa scapi de o aventura nedorita in 10 pasi".
Ce nu spun insa articolele, sau sfaturile de pe internet, este ce simti tu cand faci asta. Nu iti da nimeni nici un hint despre ce simte celalalt, sau ce gandeste.
Nu intereseaza pe nimeni.
Toti ne grabim sa aruncam cu pietre in celalalt.
E comod. Si practic. Si ne asigura noua un somn linistit.
Dar ai mai fi atat de relaxat daca ai stii ca, poate, lucrurile nu stau chiar asa?
Cum ai reactiona daca la sfarsitul "metodei in 10 pasi", celalalt ti-ar spune ca se astepta la asta.
Ca reactionezi comun.
Ca poate ar trebui sa te mai gandesti odata ce te-a atras, ca poate nu a fost doar o oportunitate ci poate declansatorul a fost in tine.
Ca s-a simtit bine, stiind insa ca a fost doar o singura noapte.
Ca i-ar place sa continue, dar ca poate sa treaca peste asta si sa ramaneti prieteni.
Ca poate nu este acum momentul sa-i spui lui X sau lui Y, ci ca e bine sa mai astepti, sa lasi lucrurile sa se sedimenteze.
In proportie de 90% ai interpreta-o ca pe "se agata de chestia asta", "nu intelege". I-ai spune ca nu te intereseaza sa continuati.
Si l-ai uri.
Pentru ca in loc sa faca lucrurile mai usoare, le complica. Te face sa reflectzi, inconstient, la ce simtiti de fapt. Si il urasti si mai tare. Si vrei sa-l ranesti.
Si ocolesti evidenta cu obstinatie.
Din nou, alegi calea minimei rezistente.
Ce faci, insa, cand acest one night stand s-a intamplat cu un prieten?
Sigur, poti sa folosesti acasta metoda, dar risti sa pierzi o prietenie.
In momentul de negare, nu te intereseaza acest aspect. Vorbesti doar pentru a scapa de ceea ce te urmareste.
Si cauti ceva dupa care sa te ascunzi. Orice.
Si, voit, demonetizezi tot ce ati avut inainte. Este, din nou, comod.
Are efectul unui anestezic.
Si te simti, pentru moment, bine.
Te agati de fiecare cuvant spus de celalalt, de sabloanele sociale si morale pentru a-ti argumenta tirada.
Din pacate argumentele sunt doar pentru tine.
Si, din pacate, efectul trece.
Poate sa treaca a doua zi, intr-o saptamana sa intr-o luna.
Cand, fara sa vrei, iti revin in minte frame-uri din conversatiile voastre, rasete, un gest, o gluma, un nimic, ceva care te face sa te intrebi "ce m-a apucat?".
Nu era mai simplu sa-i spun ca imi pare rau de ce s-a intamplat, dar ca imi doresc sa ramanem in continuare prieteni?
Ar fi fost mai simplu, dar mult mai greu. Si, cel mai greu, ar fi fost sa ai discutia asta fata in fata cu celalalt.
Esti inca in faza de negare, asa ca iti spui, iti impui sa crezi ca ai procedat corect.
Dar si asta trece.
Si, greu, ajungi sa recunosti fata de tine ca iti pare rau. Ca iti doresti sa mai stai de vorba, sa razi, sa ceri un sfat sau sa-l primesti fara sa-l ceri.
Si nu iti vine sa dai telefon. nici macar SMS.
"A da dependenta' capata alte valente. Intelegi ca nu sex-ul te face sa - ti fie dor de cineva, ci "verticala", ce are acea persoana de spus, de oferit.
Ca te simti bine, ca iti plac gesturile familiare si te enerveaza ticurile.
Si treci intr-o faza in care astepti ca celalalt sa faca un pas. Sa sune, sa dea un SMS, sa dea un semn.
Pentru ca tu te impiedici de sabloane.
Speri ca celalalt nu se va impiedica de ele, ca va da un semn, ca sa puteti reveni la ce a fost. Iti pare rau ca ai lasat cuvintele nerostite sa sape prapastii in relatia voastra.
Si, daca ati avut o prietenie frumoasa, il vrei inapoi.
Doar ca, se poate ca si el sa fi asteptat un semn, care nu a venit blocat de orgolii, si sa fi renuntat sa-l mai astepte.
Iar asta este cel mai trist mod in care se poate sfarsi o prietenie. Si multe se sfarsesc asa.
Pentru ca vrem sa "ne incadram" in sabloane.
Dar cum ar fi daca am avea curajul sa-i spunem ca sincer ne pare rau, ca nu putem da timpul inapoi, dar vrem sa pastram doar ce a fost frumos, inclusiv acea noapte, si sa o luam de la inceput pe alte baze?
Ca nu vrem sa pierdem o prietenie pentru o gafa, indiferent cat de mare.
Sa facem noi primul pas, chiar daca el este mai batran si ar trebui sa ne inteleaga. Dar maine, nu peste o luna sau doua.
Poate ca am avea surpriza ca la celalalt capat se ne astepte o mana intinsa, un zambet si un prieten de care ne-a fost dor.
Va trebui insa, sa muncim ca sa ajungem din nou la inima lui.
Dar, sincer, merita pentru ca mai bine lupti pentru a nu pierde un prieten, decat sa-ti consumi energia in orgoliile marunte induse de sabloane.
Asta este o lectie care se invata de unul singur. Nu o accepti de la nimeni si, de aceea este atat de grea.
Dar, e bine de stiut, ca oameni care sa-ti deschida carari in viata si care sa te accepte asa cum esti, chiar si atunci cand nu sunt de acord cu tine, care sa-ti spuna ca tin la tine chiar si atunci cand tu ii urasti, sunt putini.
Eu ii numar pe degetele de la o mana.
Nu iti intra in viata decat odata, si daca tu ii lasi sa plece, ei nu se vor schimba, nu se vor demonetiza. Un om pe care l-ai considerat special fie si numai pentru un minut, lasa urme, imperceptibile dar adanci.
Nehotararea si orgoliul te pot face sa-i pierzi.
E bine sa-i tii, sa-i faci sa ramana langa tine pentru ca ei sunt ancora ta de bine intr-o lume de interese marunte. Si prin ei inveti de cate feluri este dragostea

joi, 20 noiembrie 2008

Robotica

Cand v-ati uitat ultima oara la fetele oamenilor din jurul vostru?
Cand ati mers la plimbare prin oras? Fara un scop anume, sa mergeti pe strazi la inatmplare, fara nici un tel, turist in orasul tau?
De cand nu ati mai ras cu adevarat?
De cand nu ati mai citit o poveste? Nu pentru copii, ci pentru voi pur si simplu.
Cand v-ati cumparat ultima oara crizanteme?
Cand ati facut ultima oara un cadou doar pentru simpla bucurie de a darui?
Aha
Dar cand v-ati enervat ultima oara la birou? Sau ati fost dezamagit?
De cate ori ati spus in ultima vreme: "Nu acum draga, mai tarziu"?
Si de data asta: aha
Nu e nevoie sa fii analist sau psiholog ca sa realizezi ce se intampla: pe zi ce trece ne transformam intr-o natiune de oameni gri.
De fapt, deja suntem o natiune de oameni gri.
Grabiti, mergem incovoiati , misunam atenti doar la bombeuri, suntem prea plini de nervii din trafic.
Inghesuit de deadline-uri, timpul ni s-a comprimat.
Nu mai observam rasaritul, nu tinem minte cand a apus soarele, azi si maine si acum se topesc unul intr-altul iar noi trecem in viteza unii pe langa altii, orbi prinsi intr-un dans absurd al materialului si al "prioritatilor".
Am uitat sa zambim, ne incadram insa in sabloanele sociale. Afisam la comanda un rictus sau un suras de complezenta pana ne dor muschii fetei.
Masini angrenate intr-un razboi fara invingatori
Ne "apasa" criza mondiala, polemizam pe teme electorale, suntem specializati in a nu ne baga in seama pe noi insine.
Nu mai mergem la bairam, suntem invitati la "party", nu mai discutam despre ultima carte citita, combatem pe teme "de interes".
Nu observam ca au disparut bancurile cu Bula, si au fost inlocuite cu traduceri ale bancurilor corporatiste.
Ne exterminam extirpand bucuria, curiozitatea pentru ce ne inconjoara..
Suntem noi robotii in cautarea unei suprematii utopice si tot noi invinsii pusi in "hold" pana la reconfigurare.

duminică, 16 noiembrie 2008

Povestiri din spatele biroului

Evolutia doctrinei


Suntem tentati sa consideram doctrina un atribut al comunismului.
Doctrina partitului, doctrina comunista, etc.
De fapt, cel mai mare beneficiar al acestei doctrine si al marxism - leninismului sunt companiile, economia capitalista.
Evident, aici ea nu se mai numeste doctrina. Este viziune, misiune, etc.
Ati observt vreodata evolutia unui nou venit intr-o multinationala? Sau intr-o banca?
In special in cazul celor tineri aflati la primul sau al doilea job.
Interesant este sa observi evolutia acestuia in primele trei luni. La sfarsitul celei de-a treia luni vei observa ca paseste altfel, ca pozitia capului s-a schimbat, ca modul in care isi prezinta cartea de vizita (in special seara in club) este diferit, ca altfel spune "eu lucrez la ...".

Efectul doctrinei este evident, desi, modul de ingurgitare este altul.
The king is dead, long live the king.

Adio "Invatamanutlui de partid", wellcome workshop-urilor de identificare a valorilor firmei si conspectelor din "carti de specialitate".
Prezentarilor corporate, in care se perinda zeci de slide-uri colorate care iti induc: suntem in top, suntem cei mai buni, fii mandru ca esti membrul acestei organizatii.
Sigur, ca si instrument de comunicare interna, toate acestea sunt mai mult decat binevenite, dar, tonul face muzica.
Noua doctrina are grija sa-ti inoculeze, odata cu mandria pentru realizarile companiei, si un virus periculos care iti induce boala dependentei, ajungi sa crezi ca in afara companiei esti nimeni, crezi ca fara eticheta lucioasa nu valorezi nimic.
Si toate acestea, pentru ca promotorii noii doctrine au grija sa egalizeze angajatii, cu faimoasa fraza: "totul se datoreaza echipei".
In acel moment individul a disparut.
Nu vi se pare cunoscut? "Clasa muncitoare conduce comunismul spre noi culmi, bla bla"
"Echipa face, drege, bla, bla"
Individul uniformizat, reapare abia in viata privata cand, indiferent de moment, va aduce in discutie cine este, unde lucreaza si cat de grozavi sunt "ei" fata de concurentul x.
El reapare in "noi muncim nu gandim".
Iar cei care vor sa se diferentieze, sunt priviti cu neincredere si se depun eforturi pentru reintroducerea lor in formatie, sa se integreze in echipa.
Inainte te chema secretarul de partid, acum CEO-ul.
Metoda, insa este aceeasi.
Este un Matrix, la un alt nivel, mai mic, dar Matrix.
De aceea ii admir pe NEO ai organizatiilor, si, mai ales pe NEO care reusesc.
Sunt usor de recunoscut. Ei sunt cei care au spus "imi place" fara sa tina cont de parerea majoritatii.
Si fac ceea ce le place.
Un NEO lasa job-ul de birou si face off-road extrem, ajungand sa ia startul la Paris - Dakkar, altul strange in jurul lui oameni buni, "celebrand diversitatea", pastrandu-i prin recunoasterea valorii individuale si abia apoi pe cea a echipei.
Sunt cei care duc alimente batranilor din sate izolate fara sa cheme 5 televiziuni pentru asta, sau renoveaza monumente istorice doar pentru a nu le lasa in paragina.
Sunt cei care se prind in joc la teambuilding, inalta zmee cot la cot cu ceilalti, joaca sotron sau danseaza pana dimineata.
Ei sunt cei care fac diferenta.
Sunt cei care te fac sa te duci dimineata la munca cu zambetul pe buze, cei carora le arati primii inelul de logodna sau le dai telefon cand ai avut accident.
Si te fac sa uiti de sentimentul de vinovatie pe care il porti stiind ca si tu faci parte din armata de promotori ai noii doctrine.

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Povestiri din spatele biroului

Inainte de a incepe

8:30 - 17:30, "Ce faci? Tot la munca esti?", strategii, deadline, "Aseara iar ai venit la 11!", contract, probe de sunet, conferinta de presa, necesar, buget, materiale, to do list, "Iar nu e gata?", workshop, nervi, conferinte, ad-uri de presa, shooting, " stii cine sunt eu, bai? ", concepte, frustrari, trupe, aprobari, DJ, "faci asa ca spun eu!", sponsorizare, parteneriat, CI, frustrari, vizual, brand awarenes, mail-uri, telefoane, signalistica, fitze, pliante, hostess, targuri, montaj, "haide frate, da-mi si mie o mana de ajutor", meniuri, oboseala, "priceputi",... si cele 10 minute in care te bucuri ca "a iesit si de data asta".

Si alte 10 minute in care, din spatele biroului, observi.

Ei bine, aici, se vor regasi acele 10 minute in care am privit, uneori din loja, alteori din primul rand, uneori de pe locurile din spate, spectacolul din cele n +1 ore la job. Este o poveste subiectiva, indoor si outdoor, fara ordine cronologica sau geografica, fara nume de personaje, fara pretentia de a restitui vre-un adevar universal.


joi, 13 noiembrie 2008

Si daca...?

Cel mai mare dusman al nostru suntem noi insine.

Ne asezam singuri o legatura peste ochi, sau macar ochelari de soare cu lentile negre incercand sa ne ferim de lumina emisa de noi.
Ne antifonam impotriva propriilor noastre ganduri. Folosim distantiere pentru a ne indeparta de ceea ce simtim.
Si toate astea pentru a ne potrivi in tiparul unei societati inregimentate de "corectitudine", "moralitate", "normalitate".
Marsaluim catre "firesc", in cadenta "ordinarului", soldati gri, intr-un batalion de uniforme croiute din materialul inselator al prejudecatilor .

"Nu iesi din formatie !", "Pastreaza cadenta!"

De cate ori nu auzi: "Nu indraznesc sa recunosc nici macar fata de mine", "Asa este de cand lumea si pamantul", " Nu face pipi contra vantului", " Ce n-as da sa.." ?

Si daca...?
si daca te-ai opri din mars?
Si daca ai incerca sa te asezi fata in fata cu tine insuti, si sa recunosti ca esti diferit, ca nu esti geamanul tuturora si nici clona golita de suflet a cuiva.
Si daca te-ai intreba: cine a creat lumea, si legile ei? si de ce nou = vechi reloaded?
Si daca ai avea o haina de ploaie?
Si daca vantul si-ar schimba directia?

Si, chiar, ce ai da sa...?

Te-ai debarasa de uniforma prejudecatilor? Ai suporta sa nu fii pe placul celor "care conteaza"?
Ai renunta la a fi "ordinary people"?

Ai deschide usa catre o gandire iesita din tipare si o atitudine pe masura?
Ti-ai permite luxul de a spune "imi place" fara a tine cont de parerea majoritatii?
Ai incepe prin a recunoaste fata de tine ca ai alta parere, ca nu ti se pare cool sa mananci stridii, ca iti este indiferent cine castiga campionatul de fotbal si cine apare luna asta pe coperta Elle, ca iti plac filmele romantice si inca te amuza Louis de Funes, ca nu iti place culoarea "in trend" a sezonului, ca faci alergie la prostie si infatuare si nu suporti autosuficienta?
Ai reusi sa recunosti fata de tine insuti ce simti cu adevarat, cum si pe cine iubesti?
Ai spune deschis ce crezi, si ai da la o parte "priceputii" care iti stau in cale?
Ai da la o parte prietenii de conjunctura si sentimentele " din varful buzelor" si ai pastra aproape doar caldura celor pentru care esti intr-adevar special?

Pentru asta ai nevoie de curaj.
Am nevoie de curaj dar... "Si daca...?"

joi, 6 noiembrie 2008

Scara

Cineva spunea ca " doua lucruri sunt omniprezente: hidrogenul si prostii".

Constat, insa, pe zi ce trece, ca in vietile noastre exista o prezenta care ne influenteaza tacut evolutia. Ne raportam la ea in fiecare moment al zilei, s-a insinuat in vocabular in literatura si mentalitati.

Mai veche sau mai noua, din lemn sau matase, la propriu si la figurat, scara este o masura a vietilor noastre.

Sus, jos, treapta de evolutie, scara valorilor, treapta ierarhica, scara magarului, scara din scena balconului, treapta sociala, si enumerarea poate continua.

Sunt convinsa ca, initial, scara a reprezentat elementul de legatura intre etajele aspiratiei umane spre inalt.

Acum insa, a devenit insa simbolul lui "eu sunt mare tu esti mic", eu sunt puternic tu esti slab".

Si este o constanta.

In fiecare zi vedem cum scara se urca si se coboara. Imagineaza-ti lumea, o imensa scara pe care urca dictatori si coboara tari din "lumea a 3-a", se ridica si se prabusesc economii, escaladeaza conflicte armate si se rostogolesc capete, sunt ridicati in slavi pseudozeii societatii de consum si sunt ascunsi in camaruta de sub trepte eroii. Totul pentru a ajunge in "varful piramidei" sau macar cu o treapta mai sus ca ceilalti, cu 5 minute mai puternici.

Si, in toata aceasta aglomeratie, timid, urca un calugar purtand cu sine chipul lui Dumnezeu, Allah, Buddha sau Messia.

Nu pare a fi incomodat de trepte, si nici de inghesuiala. Nu pare sa remarce animatia si tumultul Scarii urcate si coborate de atatea ori si in graba. Paradoxal, trece zambind printre adeptii discursurilor sforaitoare si spectatorii lacomi ai decaderii, printre cei insetati de glorie si "dumnezei" fiind singurul pentru care scara nu este un scop in sine ci doar calea spre gasirea acelui "ceva" care se afla acolo sus.



Intr-o alta dimensiune, scara este prezenta cu noi in fiecare zi.

Si aici aceeasi lupta surda pentru cucerirea urmatoarei trepte. Acelasi zumzet, aliante si intrigi pentru a pasi de pe treapta de lemn vechi pe cea de ciment, marmura si, in final, lemn de esenta tare acoperit cu mocheta de lux. Nu conteaza cum, ce compromisuri faci, si ce capete se rostogolesc atata vreme cat urcusul este garantat.

Aceeasi batalie pentru a te instala pe palierul de mic "dumnezeu."

Odata ajuns acolo, surpriza este de proportii, pentru ca deasupra fiecarui "mic dumnezeu", este un "dumnezeu " mai mare. Si, atunci, urcusul continua pana cand remarci ca, oricat de sus ai ajuns, nu esti niciodata suficient de sus.

In urcusul asta exista, uneori, un moment in care te trezesti si privesti in jur la ceea ce dai la o parte pentru o ambitie absurda.

Si te intrebi: Oare merita?

Si, abia din acel moment, incepe sa aiba sens. Pentru ca in minutul in care ai parasit scara intereselor meschine, incepi sa urci cu adevarat. Pasesti pe prima treapta a scarii care esti Tu.

Liber de invidii marunte si concepte stipulate in carti "de specialitate", accepti darurile fiecarei zile, sperand ca sa ai suficiente trepte pe care sa lasi urmele pasilor tai.

Join

Radio Whisper | RadioWhisper.com