luni, 29 decembrie 2008

Teamwork

Va amintiti balada Mesterului Manole?

"Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!"

Ati recitit de curand legenda?
E de recitit. Integral.
Pentru ca, de fapt, este o descriere extrem de plastica a modelului romanesc de lucru in echipa.
Ce ridicam ziua, noaptea se darama.
Incepand cu Ceausescu care culca la pamant cartiere intregi cu un singur gest si pana la managerul nou instalat, tiparul este acelasi.
Nimic din ce a construit cel dinainte nu mai corespunde.
Indiferent cum se prezinta, "nu mai este in trend", "ideile folosite sunt depasite", "nu cadreaza cu politica institutiei", substratul este acelasi. Cum sa recunosc eu ca "celalalt" a lasat ceva bun in urma? Ca a stabilit un standard? Mai ales daca e greu de atins.
Mai bine facem tabula rasa, gasim noi gauri in bucata de sweitzer si pretindem ca trebuie sa o luan de la zero.
E mult mai simplu si extrem de sigur. In acest mod nu trebuie sa continuam si nici sa pastram un nivel stabilit de altul, ci, sub masca reorganizarii, putem sa ajustam totul la nivelul nostru.
Unde mai pui ca toata raspunderea pentru esecuri ii revine antemergatorului iar succesul ne apartine.
Ce conteaza ca dealul se surpa? A zis seful ca acolo vrea biserica, acolo o facem.
Nu venim cu pareri proprii, sa nu ne cada capetele.
Nu venim cu solutii altele decat cele aprobate.
Nu ne asumam raspunderea, o pasam sefului ca de aceea are salariul mai mare.
Si ce daca se surpa noaptea ce am ridicat ziua?
Asta inseamna ca vom avea mai mult timp de munca, si ca ne vom putea plange de volum si, cine stie, sa cerem si marire de salariu pentru ca, nu-i asa, ne streseaza teribil chestia asta.
Si daca, cumva, avem vre-un destept care are o solutie de stabilizare a constructiei, il asiguram de tot sprijinul nostru, dar avem grija sa ne asiguram ca nu semnam nimic in sensul asta, ca avem alte sarcini de indeplinit, ba, in cazuri extreme, ne luam concediu medical.
Ne aducem brusc aminte ca munca inseamna responsabilitate " Sa-si asume dom'le daca tot vin cu idei, ca eu am copii acasa".
Si il lasam sa se descurce singur.
Daca se surpa din nou este, evident, numai vina lui pentru ca nu a respectat procedurile si a incalcat protocolul.
Daca a doua zi constructia este in picioare, este, logic, succesul muncii sustinute in echipa. Si este cazul ca echipa sa primeasca o prima pentru solutii inovatoare.
Si, pentru a ne asigura ca "desteptul" isi cunoaste lungul nasului, ii tragem scara de sub picioare, insistam la "sefu" sa nu ii dea prima, ba, daca se poate, chiar o penalizare pentru ca este individualist si necooperant. "Nu are spirit de echipa dom'le."
Apoi iesim la o bere cu baietii, si ne miram, uitandu-ne la stiri, cum de "nu progreseaza tara asta deloc."
"Pai cu asemenea specimene ca Manole ala, unde vrei sa ajungem? O tara de salbatici..."
"Da' ti-a placut ce prima frumusica ne-am tras!?"

miercuri, 24 decembrie 2008

In loc de colind

Vine Craciunul.
Imi repet cu obstinatie aceasta, desi ar fi sufcient sa ma uit in jur: strazile, vitrinele magazinelor, televiziunile: peste tot luminite, brazi si caciulite de Mos Craciun.
Si primavara afara.
Sclipici, ornamente de pom si craciunite asortate cu un cer limpede si un soare de inceput de primavara si un sfarsit de an in convulsii politico-economice.
Dar, maine e Craciunul!
Guvern nou, semne de intrebare, "brad natural sau ecologic?", spectrul unei crize de proportii, "jingle bells", bursa in scadere, euro in urcare, nesiguranta, oboseala, to do list si... maine e Craciunul.
Am pierdut undeva pe drum magia. Prinsi in vartejul lui "azi" si al deadline-urilor ne-am uitat pe noi.
Preocupati de urmatorul pas, sa nu ne impiedicam, nu mai ridicam privirea spre cer.
Asteptam o minune dar nu mai credem in Mos Craciun. Il comercializam. Si am vrea sa cumparam si o felie de Craciun. Si sa ne fie mai bine.
Ne dorim ceva si nu stim sa-i cerem Mosului.
Am uitat.
Am uitat ca, de fapt, noi suntem Craciunul. Si Mosul.
Noi suntem magii. Iar steaua ne calauzeste spre noi insine.
Se spune ca in seara asta timpul se opreste pentru ca Mosul sa poata duce cadourile peste tot.
Asa ca, in seara asta, sa orim timpul prezent pentru a ne lasa calauziti spre ceea ce este bun in noi.
Sa ne regasim, macar pentru un timp, linistea si puterea de a ne bucura de lucrurile simple.
Atat.

luni, 22 decembrie 2008

Leadership made in Ro.

Exista o vorba care spune: daca vrei sa cunosti un om da-i putere.
E drept.
Oricat ai disimula, in momentul in care ai painea si cutitul, ego-ul iese la suprafata.
Cu bune si rele. Abia atunci ai adevarata masura a omului.
Imi amintesc "oracolele" din copilarie, in care gaseai uneori intrebarea: "Ce ai face daca ai fi presedinte pentru o zi?".
La momentul respectiv , "presedinte" reprezenta cel mai mare rang posibil intr-o societate in care numele Domnului era rostit cu teama pe la colturi.
Acum ne punem singuri intrebarea asta in diverse forme, presedinte fiind inlocuit de diverse pozitii ierarhice.
Si, aproape intotdeauna raspunsul contine masurile punitive impotriva lui X sau Y care ne-au nedreptatit, ne-au luat locul, sau, pur si simplu e mai bun ca noi.
Ne dorim puterea pentru ca "sa moara si capra vecinului".
Asta este, de fapt, modelul romanesc de leadership.
Sa urc pe scara ierarhica, si atunci voi putea si eu sa fac ce mi-au facut mie altii.
Evolutia "boiarului" a "grofului": nu mai are iobagi sau robi tigani, are spinarile plecate ale subalternilor.
Nu mai are titlu nobiliar, are "Manager" pe cartea de vizita.
Asta ii confera o aura de intangibilitate.
Socializeaza strict cu cei din clasa lui sau superioara. Merge la cursuri de leadership si ignora notiunile incomode, pentru ca, nu-i asa, astea functioneaza doar acolo la americani.
Vorbeste despre feed-back dar nu-l aplica, peroreaza despre "Blue Ocean Strategy" dar conceptul "Cirque du Soleil" i se pare o porcarie, are o misiune precisa, pentru ca viziune au cei de deasupra lui, te judeca dupa trend si brand si isi doreste o pozitie cat mai sus in "Top 100 ce-o fi".
In prima faza, conteaza banii pe care ii primeste in cont la sfarsitul fiecarei luni, apoi, puterea si, mai ales, recunoasterea ei.
Incepand cu zambetul bodyguardului de la intrarea in ultimul club de fitze, continuand cu reactia rapida a barmanului la comanda plasata "neglijent" si pana la ooo -ul admirativ al duduilor la vederea cartii de vizita extrase elegant din portcard-ul tinut, dupa caz, in buzunarul de la piept al costumului Armani cumparat de la "baietii" cate aduc toale din Italia, sau in poseta "Vuitton" - vai draga m-a costat un vapor de bani - achzitionata de la furnizorul oficial de fake-uri.
Evident, sa nu uitam insemnele puterii: telefonul mobil si cheile de la masina de serviciu.
Si discutiile pretioase in "afacereza".
La petrecerile companiei, zambeste din varful buzelor, da mana cu "plebea", sta cu ei la discutii, in functi de necesarul de simpatie interna, apoi in cerc restrans de "manageri"si, neaparat, Top Management, comenteaza in amanunt organizarea: MC-ul e slab, programul serii e prea incarcat, sau prea sarac, sarmalele nu sunt suficient de calde, crevetii nu sunt proaspeti si "draga, rosul ala nu e chiar corporate".
Barfa este ridicata la rang de "informatie interdepartamentala", iar timpul pierdut cu raspandirea ei: "networking".
Este atoatestiutor si se crede popular si indispensabil.
Ego-ul invadeaza toate celelalte dimensiuni si, brusc, simte ca intreg Universul se roteste in jurul propriei persoane.
Uita numarul de telefon al prietenilor vechi care nu se mai ridica la nivelul noii sale carti de vizita. Nu il sterge, il foloseste doar atunci cand are nevoie de ceva si atunci cu un ton usor siderat: "Draga, la cate cunostinte am, nu pot rezolva chestia asta decat apeland la tine".
Nu face un bine fara sa aiba un avantaj, nu da de pomana pentru ca "mie cine imi da?", nu mai are prieteni de suflet, are cunostinte si relatii. Da ca sa primeasca. Vinde pe oricine pentru a mai urca o treapta.
Accepta o idee noua doar daca e " in trend" sau este adoptata de "X" la a carui pozitie aspira.
Se pozitioneaza ca fin observator in sedintele de impact. Invidiaza si vor sa fie invidiati.
Respira si traiesc "puterea", in orice forma o pot accesa. 80%.
Si se uita ironic si neincrezator la restul de 20%.
Un foarte bun prieten imi spunea ca intr-o relatie orizontala conteaza in proportie de 80%, verticala 20%, dar, daca acel 20% lipseste, iti bagi picioarele in restul de 80.
Puterea, are si ea verticala ei.
Sunt cei care stiu si pot sa o foloseasca.
Cei care stiu sa recunoasca: "Eu nu sunt specialistul. Stiu doar unde vreau sa ajung. De aceea te am pe tine ca sa ma calauzesti"
Cei care fac bine altruist sau ca depozit de bunavointa pentru vremuri grele.
Da feed-back fara sa faca training in sensul asta, nu uita sa spuna multumesc, observa ca ti-ai schimbat coafura si pune umarul alaturi de tine.
Greseste si recunoaste ca a gresit, are un numar de telefon pe care prietenii il pot gasi la orice ora, nu da de pomana, dar se implica in cazurile in care este nevoie de ajutor.
E comandantul de batalion, CEO, sau leaderul informal.
Si ei traiesc si respira puterea, firesc insa . E o haina tailor made. Nu incomodeaza la incheieturi.
Pe ei ii urmezi de buna voie , de ei iti amintesti si pe ei ii citezi.
Ei sunt "a fi" in lumea lui "a avea".
Paradoxal, reprezinta aspirationalul pana si pentru modelul de leader made in ro.
Pentru ca ei sunt cei care raman.

joi, 18 decembrie 2008

Jocul cu margele de sticla

"Ce noroc pe conducatori ca oamenii nu gandesc"
"Masele cred mai degraba o minciuna mare decat una mica" - Adolf Hitler

Suna ciudat de actual.
Si daca ne amintim ca acest omulet neinsemnat a fost motorul celui de-al doilea Razboi Mondial si ca a reusit sa faca o natiune intreaga sa creada in el si sa-l urmeze orbeste...
A fost un tip de leader.
L-am infierat, "Mein Kampf" a fost pusa pe lista cartilor interzise, paradoxal alaturi de Biblie, dar, cu siguranta, leaderii "democrati" l-au studiat.
Reusea sa isterizeze multimea cu discursuri goale de continut si sa mobilizeze soldati cu iluzia unui imperiu.
Si-a mascat paranoia expansionista dandu-le un motiv, o cauza pentru care sa lupte: sa elibereze lumea de amenintarea iudaica.
Suna din ce in ce mai cunoscut?
Acum o lume intreaga lupta impotriva "terorismului". Si a lui Osama.
Serios?
Sau, si de data asta, este tot o masca, un motiv, o cauza? O minciuna mare? Si extrem de usor de inghitit.
Este o strategie simpla: omul obisnuit nu va mai baga de seama ca nu are protectie sociala, ca nu are suficienti bani, ca i se maresc impozitele, ca i se iau drepturile atata vreme cat i se arata "pericolul" fie el uriasi, vrajitoare, hugenoti, neamul evreiesc, capitalism, teroristi sau criza mondiala.
La adapostul stindardului de lupta impotriva "dusmanului", se imparte harta lumii iar afacerile infloresc linistite.
Simplu.
Un sablon atat de comod si de usor de adaptat incat trece neobservat.
Se aplica de la nivel macro pana la nivel micro.
E un joc cu margele de sticla.
Incepe cu "bau-bau" din copilarie, apoi este diriga, decanul, minerii, Statul, criza mondiala...
Suntem atat de obisnuiti cu 'inamicul" incat nici nu ne mai intrebam daca este real sau nu. Il acceptam.
Dar apoi stim sa ne plangem ca suntem manipulati. Ca mergem pe un drum pe care nu l-am ales noi. Ne vaitam in public si in particular.
Suntem asa de ocupati sa ne fie frica si sa ne plangem de mila sa comentam situatia si implicatiile, sa peroram si sa ne ingrijoram, batalion de marionete luptand pentru suprematia unui papusar asupra altuia.
Incurcati in sfori si sufocati de butaforie nu vrem sau nu putem sa ne oprim.
Evadam uneori, dar suntem adusi inapoi sau ne intoarcem singuri la siguranta unei realitati cunoscute.
Pentru ca amenintarea "inamicului" comun, are ca efect fenomenul "suntem toti in aceeasi oala", ceea ce da sentimentul de apartenenta la grup. Indiferent cum este el.
Si, in fond, omul este un animal social, nu-i asa?

duminică, 14 decembrie 2008

Orient Express

Cineva compara viata cu un tren.
Eu as face mai degraba comparatia cu Orient Express.
Si asta pentru ca am stationat aproape in fiecare gara. In unele mai mult, in altele mai putin. De cateva ori am schimbat locomotiva. Uneori am construit calea ferata.. Am oprit la rascruce de drumuri ca sa aleg calea sau, am mers pur si simplu inainte.
E un tren usor excentric. Neunitar. Si asta se vede atunci cand e tras pe linie alaturi de trenurile fancy, cu vagoane noi noute si lustruite.
Aici fiecare vagon are povestea si pasagerii lui. Unii au urcat si au ramas. Altii au coborat la prima gara pentru a se urca intr-un tren mai nou sau mai interesant.
O parte au revenit pentru a ramane sau ca sa coboare din nou in alta gara.
Cativa nu stiu nici macar cu ce tren merg. Sau poate nu conteaza.
Dar important in trenul asta, cu vagoanele lui vechi si noi, sunt cei care au urcat si au ramas.
Ei sunt cei carora nu le pasa ca uneori intra si frig prin ferestrele neetanse, ca poate tapiteria nu mai este ce a fost odata, ca vagonul e cam zgariat sau nu are cele mai moderne facilitati.
Si tot ei sunt cei care pun carbuni pe foc atunci cand mecanicul a obosit, ajuta la repararea sinelor si mai dau un strat de vopsea peste zgarieturile adanci.
Ajuta la curatenie in vagoanele din care au coborat calatori si ii intampina cu bratele deschise pe cei ca ei, care urca pentru a ramane.
Nu sunt multi, dar sunt in stare sa incalzeasca si sa lumineze trenul chiar si intr-o lunga noapte siberiana.
Ei sunt povestea. Ei transforma un tren obisnuit in Orient Express si il tin pe sine atunci cand altele au deraiat.
Si le multumesc pentru ca au ales acest tren.
Pentru ca raman fara sa ia in seama defectele de fabricatie sau cele provocate de uzura.
Pentru ca sustin mecanicul indiferent de ruta si destinatie.

marți, 9 decembrie 2008

Parafrazand "Ciocoii vechi si noi"

De multa vreme aud " dom'le cata dreptate avea Caragiale."
Eu ma gandesc, insa, din ce in ce mai mult la Ciocoii vechi si noi. Interesant cum povestea asta a carei actiune se desfasoara la 1800, surprinde aspecte atat de actuale.
Inainte de Revolutie, diferentele nu erau chiar atat de vizibile, sau poate doctrina era implementata mai bine. Traiam cu iluzia egalitatii ingropand frustrarea sub morala comunista.
Acum insa, suntem inconjurati de o pleiada de Dinu Paturici, Tuzluci si Chera Duduca.
Evident, raportat la caracterele din roman, personajele noastre sunt mult diversificate. Rase noi ale aceleasi specii.
Istoria insa se repeta.
Trambitam nevoia unei scari reale de valori dar ingeram la micul dejun si la cina incompetenta, prostia si autosuficienta.
Consumam pe nerasuflate paginile tabloidelor, generand si hranind fenomenul.
Daca adunam toate tabloidele dintr-o luna, cate articole gasim despre oamenii care chiar fac diferenta? 10%? Cel mult. In rest, parafrazand un imparat roman: paine si circ.
Mai ales circ.
Chera Duduca se lafaie comfortabil pe prima pagina, afisandu-se cu diversi Tuzluci, mandri la randul lor de PR-ul generat de relatia de cele mai multe ori extraconjugala.
Si pentru a nu satura publicul cu aceeasi imagine, finanteaza docili, un set nou de silicoane, un nas nou nout si ceva Botox. Nu de alta, dar imaginea este cea care conteaza, "pentru restul exista MasterCard".
Nu te mai poti lauda doar cu masina, ceasul sau mobilul, trebuie sa-ti scoti in lume investitiile. Si pentru ca nu esti melc sa umbli cu proprietatile in spinare, ai la dispozitie colectia de Barbie.
Si, slava Domnului, colectia este atotcuprinzatoare si se innoieste continuu.
Si daca nu e Barbie, e Ken.
Aceleasi "povesti", variatii pe aceeasi tema, forme "lucrate", cu pretentii de diva, mult prea pretioase pentru realitatea in care traiesc.
"Circul" din vitrina, hranind "negustorii de vise".
Dincolo de lumina reflectoarelor, aspirand la prima pagina a revistelor de bussines, este cel mai intresant caracter al povestii: Dinu Paturicii.
Se conjuga cu "a avea", "a avea mai mult decat celalalt", feminin sau masculin.
Ii gasesti peste tot, in formula basic sau accesorizata pe toate nivelele ierarhice.
Baietasul de la tara, dragutel, umila umbra pe langa un creator celebru, care, odata ajuns in varf, il ataca tocmai pe cel care i-a dat o mana de ajutor in cariera.
Secretara, autointitulata asistenta, care cunoaste foarte bine denivelarile mochetei de sub biroul sefului pana se vede cu o carte de vizita pe care scrie PR Manager. Suna bine si nu stim cu ce se mananca. Iar ea vrea sa faca cariera.
"Fata buna" sau "baiatul de treaba" veniti la Capitala sa ajunga sefi. Nu conteaza unde. Sef sa fie.
Curata bombeurile sefului pe langa care s-au aciuat, ii fac comisioanele, cumpara Pampers, repara instalatiile sanitare, duc copii la ora de pian, plimba cainele, cu zambetul pe buze. Si se tarasc usurel, usurel, se insinueaza pe scara ierarhica. Pleaca un sef, vine altul, il infiereaza pe cel vechi si il ridica in slavi pe cel nou, prestand aceleasi servicii la standarde superioare. Inghite in sec, rade la glumele grosolane facute pe seama lui. Pana ajunge si el un sefulet.
Este in continuare umil fata de superiori, dar isi constientizeaza bine pozitia. Incepe sa ridice capul si nasul odata cu el. Are si el acum "sclavii lui". Ii calca in picioare, isi rezolva comisioanele cu ei, avand grija insa sa le rezolve pe ale sefilor lui inca personal. Isi face aliante. Si continua sa urce.
Stie cum a ajuns acolo, asa incat depersonalizarea subordonatilor este cuvantul de ordine.
Isi insuseste fraze din carti de leadership. Urmeaza cursuri de coaching. Pastreaza distanta. Este "ocupat".
Dar nu uita, sau nu este lasat sa uite ca are "datorii" morale. Si se achita de ele.
Veriga a unui lant ruginit de balcanism poleit cu percepte "europene".
Nu este nimic european in povestea asta in afara de bani.
In rest, aceeasi atmosfera fanariota, din care lipsesc doar caftanele. Rasete groase, afaceri capusa bine camuflate in spatele intereselor companiei, aliante, spionaje si tradari, toate cu zambetul pe buze , toate sub masca de "baiat de treaba".
O retea de prietenii de conjunctura, bine unsa, un mecanism de piata libera functionand intr-adevar pe principiul cererii si ofertei.
Marele noroc este ca in toata aceasta increngatura, rasar si cei care stiu intr-adevar, care vor sa miste lucrurile in directia buna, cei care nu se tem sa stea in bataia pustii. Si, uneori, reusesc sa mai asaneze teritoriul pe care pasesc.
Uneori reusesc, alteori sunt inghititi de sistem. Dar simplul fapt ca exista, intretine flacara sperantei ca se pot face si lucruri bune fara sa astepti neaparat o recompensa.
Si speranta moare ultima, nu-i asa?

duminică, 7 decembrie 2008

500 de cuvinte

In DEX sunt 80.000 de cuvinte. In dictionarul de scrabble, peste 500.000.
Cu toate acestea, 80% dintre romani folosesc la fiecare 3 cuvinte unul din cele 50 de cuvinte murdare din limba romana.
La intrebarea cate cuvinte are limba romana, cineva a raspuns" atatea cate stiu eu. celelalte nu exista"
Cinic? Da insa extrem de adevarat.
O statistica spune ca majoritatea romanilor folosesc un vocabular de maxim 500 de cuvinte.
50 din ele sunt cuvintele murdare. 50 onomatopee si interjectii, 20 de prepozitii.
Ce ne mai ramane?
380 de cuvinte din care cel putin 70 sunt importate: party, issue, banking, P&L, key account, job, etc.
Extrem de putin. Nu credeti?
Sincer, pana sa aud de aceasta statistica, nu am fost niciodata atenta la continutul de cuvinte al unui discurs, prelegeri sau discutii.
De atunci insa, casc urechile de fiecare data.
Si, pe zi ce trece, constat ca uitam limba romana, sau nu ne mai ostenim sa o invatam.
Ne amuzam la emisiunile de genul: Stiti ce inseamna...?
Dar nu ne punem intrebarea daca noi mai stim ce inseamna, gorun, care este sinonimul pentru semnificatie, cate sensuri poate avea cuvantul incandescenta.
Ne cramponam de cateva verbe si ceva substantive. Folosim extrem de multe adjective, avem ceva probleme cu acordul, utilizam propozitii scurte de teama sa nu ne incurcam la sfarsitul unei fraze lungi.
Dam vina pe lipsa de timp, pe presiunea de la serviciu, pe deadline-uri si sefi, dar, de fapt, e mai comod sa folosim exact acelasi vocabular pe care il folosesc toti. Doar nu vrem sa parem mai destepti.
Nu da bine sa ti se puna intrebarea: "ce inseamna?". Poate parea o incercare de a face "pe desteptul". Si asta se taxeaza.
Si uite cum, intr-o tara in care singurul drept castigat in urma Revolutiei a fost libertatea de expresie, ne autocenzuram pentru a nu deranja.
Ne intoarcem la mult infieratul "limbaj de lemn" pentru ca e mai simplu.
La ce bun sa gandim, sa cautam in dictionar, sa potrivim cuvinte, cand gasim totul de-a gata in interviul "aprobat", in prezentarea "agreata" sau pe internet?
Si apoi, incepem sa ne miram ca uitam mai repede, ca nu mai asimilam informatia.
Asta este efectul secundar al utilizarii sabloanelor, pentru ca dupa varsta de 25 de ani, in fiecare zi mor neuronii neutilizati. Parafrazand un citat celebru, murim cate putin in fiecare zi.
Ei bine, avem totusi doua variante: alienare sau 3 cuvinte noi din DEX.
Sigur, unii aleg alienarea pe bani, dar, la sfarsit, s-ar putea ca noi sa stam ceva mai bine, macar din punct de vedere medical.

PS
Textul asta are mai mult de 500 de cuvinte.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Ziua Sfantului Nicolae

6 Decembrie. Ziua Sfantului Nicolae. Vin sarbatorile.
Pana acum 2-3 ani, la ora asta eram deja cuprinsi de febra Craciunului. Ne agitam sa luam cel mai grozav brad, sa mai cumparam niste globuri si ceva beteala, sa facem liste de cadouri. Plutea in aer un miros de cozonac si scortisoara, simteam sarbatorile.
Anul acesta, parca nici nu mai facem diferenta.
5 decembrie, ups, nu am apucat sa iau ceva de Mos Nicolae. Vine Craciunul, dar parca am pierdut undeva magia.
In noaptea de Ajun, Magii au adus daruri de aur smirna si tamaie.
Noi, insa, alergam doar dupa aur. Smirna, tamaie? Poate doar pentru o seara romantica.
Am pierdut sau am uitat semnificatia Craciunului.
Ne hranim cu fraze stereotipe si fotografii din revistele glossy. "Craciunul se sarbatoreste in familie", "Sarbatorile ne amintesc de valorile familiei", etc.
De fapt, in jurul tau auzi doar: "Abia astept sa stau si sa dorm", "Nici macar nu am avut timp sa iau cadouri", "poate zilele astea sa vorbesc si eu cu ai mei", "ce ne mai pregatesc astia de Craciun?"
Cam atat, apoi revenim la rutina sau la bataliile interne si, evident la politica.
Ne zbatem, argumentam, demonstram, suntem calcati in picioare sau ii calcam noi pe altii si asteptam Craciunul ca pe un week-end prelungit.
Asteptam o minune de la Dumnezeu sau guvern, ne preocupa criza mondiala, suntem orbiti de sloganuri si discursuri, ne culcam obositi pentru a ne trezi si mai obositi, ingeram tone de informatii contradictorii, ne dorim sa nu mai fim calul de bataie saptamana asta, uitam sa mergem la spectacolul pentru care am luat bilete acum o luna si ii cerem lui Mos Craciun lucruri concrete: un job mai bun, rate mai mici, 3 zile de concediu, sa inceteze toata nebunia asta.
Si, uitam iar ca, de fapt, Mos Craciun suntem noi. Ca magia nu se cumpara de la supermarket si ca aroma sarbatorilor este creata de noi.
Uitam adevarata semnificatie a ieslei, si a stelei care a calauzit magii. Uitam care sunt adevaratele daruri ale magilor: aurul sufletului deschis catre cei tristi, al unui gest frumos facut fara nici un interes, smirna pentru puterea de a zambi si a tine capul sus, dar nasul la un nivel prietenos, tamaia pentru a ne aminti ca Fiul Domnului ne-a fost dat pentru a ne aduce lumina si pacea si adevarata credinta.

vineri, 5 decembrie 2008

Regulament de ordine Interioara

In orice organizatie, cartea de capatai este ROF-ul si, evident, emulatia sa ROI-ul.
Frumos, pe capitole, ti se spune ce culori ai voie sa porti, ce ai voie sa imbraci si ce nu, daca ai voie sau nu sa porti sandale, cu ce formula raspunzi la telefon, in ce conditii poti folosi e-mail-ul sau internetul, ce drepturi si ce obligatii ai.
Inca din prima zi ti se inmaneaza un set complet de reguli de comportament in cadrul organizatiei.
Daca esti la inceputul carierei, il rasfoiesti febril, dornic sa te integrezi. Il citesti cu atentie ca sa nu faci gafe de la inceput.
Ce nu scrie insa in nici un ROF sau ROI, este din pacate cel mai important, si anume: regulile de supravietuire la birou.
Sunt lucrurile pe care le inveti pe pielea ta sau observand atent.
Nu te avertizeaza nimeni ca, de fapt, in momentul in care ai pasit pe usa biroului, devii brusc soldat al unui razboi de guerilla.
In prima faza, esti in perioada de proba, inca nu se stie ce si cum, si, ca drept urmare esti trimis in tabara de pregatire. Instructorii sunt diversi: Big Boss care iti traseaza sarcini si iti atrage atentia sa "faci exact cum ti-am spus" si sa-l informezi despre tot ce intervine. Te asigura ca usa lui este intotdeauna deschisa pentru tine, ca este o persoana care apreciaza discutiile deschise si sincere, si alte sabloane desprinse din cursurile de leadership.
Asistenta (nu secretara) boss-ului, care iti atrage atentia zambind ca usa sefului este deschisa doar daca ea iti prioritizeaza intrarea. Acum, esti noua jucarie preferata asa ca usa chiar iti este deschisa.
Toata pleiada de mici dumnezei din firma, fiecare explicandu-ti cat de importanta este divizia, departamentul, etc pe care il conduc. Si, evident, prin extrapolare, cat de important este el in structura, cum, fara el aceasta s-ar prabusi.
Pe masura ce trece timpul, incep "aplicatiile" si din tabara de pregatire incepi sa interactionezi cu cei de pe "campul de lupta". Si constati ca ceea ce parea o mare "familie" este formata din cateva grupari de guerilla. Naiv, iti promiti ca vei ramane neutru. Naivitatea nu tine mult. Fara sa vrei incepi sa "asculti" discutiile de la tigara. Afli rapoarte din razboiul intern si nu numai. Daca ai suficienta rabdare, afli toate scenariile posibile, miscarile de trupe, tradarile si noile aliante.


Se fac pronosticuri, top-uri si ierarhii. Afli ca directorul de vanzari are "ceva" cu "aia" de la marketing, directorul financiar ii da la genunchi celui de la risc, auditoarea se crede Ioana d'Arc si se razboieste cu cel d la logistica, iar vicele nu mai foloseste hartie igienica, are la schimb limba celei de la proceduri. Big Boss-ul ii are pe toti la dispozitie, armata disciplinata, ascultand comenzile transmise prin intermediul locotenentului asistenta.

Aliantele se fac si se desfac, luptele sunt scurte iar victimele sunt executate rapid.

Esti dezorientat, un soldat trimis in recunoastere fara harta si busola.

Iti evaluezi optiunile:

1. nu te agiti, tu esti venit prin agentie de head-hunting

2. te aliezi cu cea mai puternica grupare

3. intreprinzi propria ta actiune de guerilla si te pozitionezi ca"omul sefului"

4. ramamai tu

Fiecare din aceste optiuni are avantaje si dezavantaje, faptul ca ai venit prin intermediul unei firme de head-hunting, este doar dovada valorii tale, insa nu iti confera o armura in acst razboi. Din contra, te expune.

Alianta cu cea mai puternica grupare, poate fi o solutie, dar nu de durata. Nu stii niciodata, ce aliante se mai fac, si te poti trezi in camp deschis in catara pustii. O varianta ar fi sa ajungi in pozitia de leader al gruparii, si atunci aliantele iti apartin.

Ca sa devii "omul sefului", calci pe cadavre, te imprietenesti cu "cerberul" de la usa , ii asculti povestile, o compatimesti, ii admiri tinutele si esti de acord cu ea ca pozitia de PR Manager i s-ar potrivi. Dar, sa nu uiti ca seful e capricios, azi esti jucaria preferata, maine insa esti in dizgratie pentru ca si altii sunt dispusi sa calce pe cadavre

Poti sa alegi sa fii tu insuti. Este cea mai riscanta varianta. Nu ai teritoriu, nu te poti baza decat pe tine, pe ce stii si pe viteza de atac si repliere. Esti vulnerabil si permanent in bataia pustii. Brusc toti se coalizeaza impotriva ta. Incerci sa schimbi regula jocului, "cine nu e cu noi, e impotriva noastra". HR-ul iti atrage atentia ca nu "te potrivesti cu echipa", indiferent ce inseamna asta. Te poti inmuia, sau alegi sa mergi pana la capat.

Un Che Guevarra refuzand depersonalizarea si pasul piticului, pregatit sa incaseze gloantele intereselor meschine si cutitele prietenilor de conjunctura. Satul de zambete false si spinari plecate intr-o slugarnicie fatarnica de hiene adulmecand in permanenta sangele cald.

Se poate sa-ti rupi gatul, deranjezi cu siguranta. Nici Che nu a murit in patul lui, dar metalul fie el de glonte sau cutit este mai sanatos decat cifoza. Macar "excesul de fier in sange" iti regleaza conturile odata si bine, pe cand cifoza o cari dupa tine toata viata.







Join

Radio Whisper | RadioWhisper.com