Asteptari si pomicultura

Intr-o discutie despre asteptari, cineva mi-a spus ca eu ma uit la un mar si ma astept sa-mi dea pere.
In primul moment m-am amuzat, apoi, firesc, m-am indignat: Cum vine asta? Ce eu nu pot deosebi merele de pere? Nu deosebesc patrunjelul de leustean, dar merele de pere?
Iar, mai apoi, ca nota de baza a unui parfum, m-a izbit sinceritatea, am dat un pas inapoi si, la o privire mai atenta, am remarcat ca sunt intr-o livada de meri, asteptand un fruct care, de fapt, imi provoaca gastrita.
Chiar in fata mea era un mar soi dambovitean, cu frunze tunate, in trend cu o coroana putin prea extinsa in jur, nemailasand nimic sa rasara, langa el un parmen auriu atat de obsedat de control incat si-ar taia propriile radacini. Mai la dreapta, un fel de ionatan altoit cu egoism feroce cu "vreau" inscriptionat pe fiecare frunza. Ceva mai incolo un soi pitic de golden, invarteste ceva "combinatii" avantajoase de frunzis.
Livada nu e mare dar e consistenta. Am si soiul bot de iepure varianta "mi se cuvine", Granny Smith "vaaai dar tu stii ca" si Money-crisp "crezi ca poti tu sa..".
Mda, si pentru ca nota de baza tine cel mai mult, momentul  meu de sinceritate s-a prelungit suficient incat sa imi amintesc ca mie nici nu imi plac perele.
In consecinta, daca tot ma agit cu livada de meri, poate ca nu ar fi rau sa realizez ca nu voi primi altceva decat ce pot ei sa ofere, sa pun de un suc sau sa-i altoiesc cu altii mai buni si sa vand fructele la export, iar eu sa ma ma imprietenesc cu un piersic. Macar acolo stiu din start ca fructele sunt usor paroase.

Cozonac

"Poporul nu are paine? Sa manance cozonac!" - Maria Antoaneta
Si noua ni se spune sa mancam cozonac.
Din moment ce rezervele de paine si circ se apropie de sfarsit, ni se ofera cozonacul.
E cel mai bun camuflaj pentru 'nu stiu, nu pot sa fac".
Cum ne ascundem cel mai bine incompetenta? Si cum sa evitam raspunsurile la intrebarile esentiale?
Reteta clasica: paine si circ.
Ok.
Acum, insa, reteta de baza nu mai este suficienta.
Painea s-a terminat, s-a marit doza de circ, dar nici macar asta nu mai este de ajuns d captivanta. Intrebarile incep sa razbata dincolo de show-ul din ce in ce mai stralucitor.
E momentul sa se faca trecerea de la Boliwood style la Holiwood. E momentul trecerii catre falsurile atat de bine regizate incat nu le mai poti deosebi de realitate.
Si, aici intervine cozonacul.
Ce ii place romanului, la fel de mult ca "sa moara si capra vecinului"?
Teoria conspiratiei: "a murit dom'le, dar esti sigur ca era a lui?"
Si, pentru ca asta ne place, asta primim.
Acelasi circ, asezonat cu praf de intriga si iz de detectivism.
E suficient sa citesti presa , sa deschizi televizorul, indiferent de canal, sau radioul.
Aceleasi "bombe" explodand pe toate canalele.
Din pacate, unele sunt bombe cu efect intarziat, mai ales daca iti scapa un amanunt; cei care vad dincolo de cozonac.
Maria Antoaneta a omis acest amanunt si a fost ghilotinata .

'nam?

"Exista batalii pe care este bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le"- Gelu Negrea
Ar trebui sa ne amintim mai des.
Dar, din pacate, suntem campionii cauzelor pierdute. Preferam sa luptam pana la capat pentru pansarea orgoliilor personale castigand batalii neinsemnate si, uneori, pierzand razboiul.
Culmea este ca nici macar nu ne dam seama ce pierdem orbiti fiind de castigurile marunte.
Ne bucuram stupid de "victoriile" asupra lui X sau Y, masurate doar prin nivelul de intensitate al barfelor starnite de rezultatul "luptei", si uitam sa luam in calcul impactul asupra noastra.
Preferam sa nu bagam de seama ca pentru cateva minute de orgoliu satisfacut, facem compromisuri, intoarcem si celalalt obraz si batem palma intr-un joint-venture la care nu citim randurile scrise marunt in josul paginii.
Nu ne dorim decat sa "demonstram" , sa fim cu 5 minute mai "smecheri" decat celalalt, sa purtam macar odata colierul "imunitatii", sa ne imbatam cu iluzia lui "sunt mai tare decat tine".
Totul se reduce la mica barfa, la bataia pe "popularitate", la "cine pe cine".
Si, in final, cine pe cine? Tu pe "ei", "ei" pe tine, "altii" pe "ei", si tot asa. Un cerc vicios, de impunsaturi, furtuni intr-un pahar cu apa, comentarii si "recenzii" care te acapareaza si te fac sa pierzi din vedere esentialul, uiti sa-ti pui o singura intrebare: "Merita?".
Merita sa te afunzi in mlastinile unui "Vietnam" menit sa acopere mediocritatea cu exacerbarea Ego-ului? Sa te epuizezi in batalii marunte ale unui razboi ale carui foloase le trag altii?
Chiar esti atat de mediocru incat sa-ti petreci timpul intuind miscarile si preferintele "lor", numai ca sa-ti fie bine in continuare in supa calduta in care te-ai obisnuit?
Poate nu e tocmai rau sa te retragi, lasandu-i pe ceilalti sa se bata mai departe marsaluind prin noroaiele "office", razand in urma ta, catalogand renuntarea drept infrangere: " e slab dom'le".
Uita, insa, ca li se termina stocul de sosete, pe cand tu, cel "infrant" ramai cu picioarele uscate.
Depinde ce iti doresti.
Sa te poti lupta pentru ceea ce conteaza sau sa te alegi cu reumatism.

Zece

Cineva spunea ca sunt oameni care intra in viata noastra pentru un minut, o zi, un an sau pentru totdeauna.

Importanta este urma pe care o lasa. Important este motivul pentru care vietile noastre se intersecteaza.

Se spune ca profesorul apare intotdeauna atunci cand elevul este pregatit.

In urma cu 10 ani, o prezentare in Lotus mi-a facut cunostinta cu unul dintre cei mai buni prieteni.

La zece ani de la Revolutie, adunasem ceva experienta, extrem de mult entuziasm si inca nu renuntasem sa cred ca drumul spre succes este presarat cu multe ore de munca.

Acum cred doar ca este in constructie.

Aveam deja ceva timp lucrat in multinationale si reusisem sa ma angajez intr-una din cele mai ravnite la acel moment.

Genul de multinationala tip fagure, dezvoltand companii proprii pentru fiecare serviciu pe care ar fi trebuit sa-l achizitioneze, astfel incat banii sunt mutati din buzunarul din dreapta in cel din stanga.

La acel moment, discutiile de business la cina sau pranz erau o practica relativ noua in peisajul romanesc, parand mai degraba o scena de film holywoodian.

Ei bine, la o astfel de cina l-am cunoscut pe Columb venit in prima sa vizita in 'Terra promesa', manager al unui proiect financiar riscant la acea vreme.

Discutii agreabile si o prezentare cumuland doua dezavantaje: Lotus si limba germana.

Soft piratat si translatarea prezentarii intr-un PowerPoint in engleza.

O alta intalnire, un sentiment de 'ne stim de multa vreme' si propunerea de a urca la bord in aventura pionierilor.
A urmat un birou cu 32 de grade la ora dimineata, dosare in stive pe podea, capsatoare zburand prin aer, "in tara asta sunt 60 de banci si un singur Florin Calinescu", drumuri nesfarsite la DGV, nesfarsite modificari de contracte, mutari, certuri pe scari, impacari la fel de rapide, contracte semnate seara in parcare, "hai sa o facem si pe asta", lectii de viata, exemplificarea lui "bufnitele nu sunt ce par a fi", accidente, sef adus de politie la sediu, ghicit in cafea, ore lungi petrecute la birou, "asta nu se face in concern", "specificul de tara", 36 de ore in picioare urmate de "multumesc", si mai multa munca, din ce in ce mai mult personal si o naparca.
Cusca cu lei si prima victorie adevarata, training-uri, umilinte, cote in crestere, din nou certuri si impacari, sedinte maraton, si iar multa munca, "autism" social, lupta cu morile de vant, grupe si grupulete, invitatia la logodna, tensiune si exod.
Alte lectii de viata, alte batalii si armele secrete ale lectiilor deja invatate.
Se implinesc 10 ani. Trag linie si pun in balanta.
La final constat ca am castigat mai mult decat am pierdut.
Si asta este suficient.
"Prietenii stiu de ce"

Schimbare?

Ati remarcat vreodata ca in anumite momente tensiunea devine materiala?
O piatra de moara macinand incet faina ingrijorarii si a deziluziei.
Zile gri insotite de un singur gand: "oare cand se va termina?"
Oameni trecand grabiti pe culoare, lipind zidurile, capete plecate, umeri impovarati cu o greutate invizibila, fete incordate si tigari scurte cu trei vorbe pe la colturi.
Un acut sentiment de inutilitate si o totala lipsa de perspectiva.
Marionete cu sfori lipsa, agitandu-se in cautarea unui papusar. Miscarea browniana a lui "acum, ma agit, demonstrez si poate...", la fel de inutila ca toate celelalte.
Directive peste directive, sarcini urgente fara finalitate concreta, "repede", "acum" si un Tic-tac asurzitor.
Discutii purtate in soapta, poli de putere efemeri, ordine date cu voce ascutita, menita sa te "asigure" ca lucrurile vor ramane asa cum sunt.
"Miscari de trupe", "eficientizare" de procese si tensiuna ochiului furtunii planand peste toti si toate.
Simulari acute ale puterii, hiene adulmecand lesurile ce vor veni, salturi pripite la jugulara si mirosul pregnant al inevitabilului. Hilara asemanare cu "Cele 12 munci ale lui Asterix si Obelix" -proba noptii pe campul de lupta bantuit de fantome. Doar ca, aici, este spectrul lui "nimeni" dupa ce ai fost "cineva", demonul lipsei de "spate" dupa ce, la adapostul "sustinerii" ai avut partea ta din prada.
Si, din nou, tensiunea. Avalansa unei schimbari navalind spre baza. Si umeri garboviti de teama lui "ce va fi?".
Ce ar putea fi?
Poate ca este momentul in care trebuie sa demonstram ca stim, daca stim.
Poate ca e cazul sa ne debarasam de frica indusa de cei care se pricep doar la ce fac ceilalti, si sa facem fara sa mai ventilam aerul povestind ca "vom face".
Poate ca este momentul sa adoptam tehnica sergentului : sa ascultam ordinele contradictorii, si sa facem ceea ce trebuie, lasand locotenentii sa se imbete cu iluzia puterii pastrate inca o zi.
Oricum, tornada care se apropie, va lasa pe loc doar pe cei bine ancorati in ceea ce stiu. Ceilalti vor rataci in cautarea unui "spate" care sa le garanteze o pozitie calduta pentru inca o vreme sau vor invata, intr-un final, sa faca ceva.

Versus noi insine

"Inteligenta Artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale!"
Simplu si cuprinzator. De ce sa ne mai zbatem?
Suntem inconjurati! Mai rau, ne complacem.
Ridicam Prostia la rang de strategie, si apoi ne chinuim coloana facand plecaciuni.
Ne chircim personalitatea de frica pierderii locului de munca si uitam ca in viata exista si cai nebatute.
Ne paralizeaza spectrul crizei.
Ne uitam in sus catre templul Prostiei si asteptam.
Tot cee ce primim sunt norme goale de continut, "modificari strategice" menite sa eficientizeze ceva, orice, dar care nu sunt, de fapt, decat o intoarcere la o structura modificata anterior tot pentru eficientizare.
Prostia are o calitate: este autosuficienta si un mare atu: este smechera.
Mai mult: noi am impus-o ca leader. Mai departe si-a creat singura reteaua.
Si in acest mod simplu ne-am dezarmat singuri in fata oricarei crize.
Hai sa analizam: sa presupunem ca solutia iesirii din criza, ar fi productia nationala de elefanti.
Mari, mici, de plus sau din piatra, cu trompa ridicata sau coborata, de toate marimile si culorile.
Si sa mai presupunem ca pentru a functiona eficient, fabrica de elefanti are nevoie de 300 de angajati, un sediu de 1000 - 1200 mp cu sali de conferinta cu tot si un singur CEO.
Simplist, stiu, dar sa continuam.
Buun, neamtul, ar folosi exact atata forta de munca, exact suprafata necesara dar ar angaja in proportie de 30% persoane cu diverse handicapuri.
Austriacul, ar folosi 200 de oameni care sa faca munca celor 300, 750 mp si cel putin 2 CEO.
Francezul, ar considera suficienti 150 de angajati, 50% fiind francezi, ar mai crea vreo 2 firme catre care sa externalizeze cate ceva si ar avea ceva mai multi sefuleti ca sa arunce pisica de colo colo.
Chinezul, ar aduce 600 de angajati pe care i-ar plati ca pe 200, intr-un spatiu de 500 mp, dar ar avea un randament de 200%.
Asta ar face ei.
Noi?
Simplu.
Noi vom avea 600 de angajati pe o suprafata de 3000 mp, platiti ca 1200 ca doar specialistii in elefanti sunt greu de gasit, un CEO si minim 2 adjuncti, daca nu 3, pentru obiectivitate.
10 divizii acolo unde este necesara doar una si, evident, una singura acolo unde sunt necesare mai multe, doar pentru a le mai "eficientiza" din cand in cand prin permutari, fie pentru a justifica activitatea, fie pentru a mai crea pozitii noi in structura.
Interpunem cel putin 3 persoane intre cel care generaza o actiune si cel care trebuie sa o execute, mai ales in cazul in care este nevoie de rapiditate.
Ne dotam cu cea mai noua tehnica de calcul, dar nu stim sa folosim Vista sau Excel, iar Internetul il privim ca pe un apanaj al adolescentilor ignorand avantajele evidente.
Ne plangem ca nu avem angajati performanti dar la Directia elefanti albastri il punem sef pe cel de la Puericultura elefantilor roz fara trompa, iar cel de la Analiza efectelor crizei asupra metabolismului elefantilor verzi este un specialist desavarsit adus cu mari eforturi de la Compania de promovare a lumanarilor tip candela cu miros de viata mai buna.
Comentam bugetul: prea mic dupa parerea noastra, analizam criteriile de "performanta" si satisfactia clientilor, 1 si cu 1 fac 2 sau 5 dupa caz, ne agatam de sabloane: " asa a fost intotdeauna" iar daca vine unul cu o solutie care se foloseste de 6 ani in Europa, avem argumentul suprem: " si cum si-au dat ei seama ca functioneaza intr-un timp asa scurt?" .
Facem plecaciuni: "da sefu', sigur sefu'", si nu avem curaj sa spunem ca legislatia s-a schimbat dar Normele privind plasarea elefantilor hibrizi nu, sau ca strategia de comunicare virala nu presupune sa imbolnavim pe cineva.
Avem tot felul de scuze: "nu s-a schimbat inca mentalitatea", "trebuie sa eficientizam activitatea, dar dureaza", etc.
Incercam sa nu ne abatem de la calea batuta, chiar daca asfaltul s-a crapat de mult si ne impiedicam de gropile lui "lasa ca merge si asa".
Dar, peste toate, aruncam poleiala participarilor si "membership-urilor" pretioase la tot felul de comitete si comitii, palida scuza pentru "nu stiu, dar ma dau mare".
In final, cand tragm linie, ce avem?
Declaratia de presa: " In ultimul an, Compania noastra a adus un val de noutati pe piata de profil pe fondul unei cresteri cu 250% a profitabilitatii, in baza implementarii unor tehnici novatoare de crestere a trompei elefantilor", etc.
Realitatea: " Cati elefanti din aia hibrizi am vandut? 3? Si aia au fost returnati?"
Si iar permutam si "eficientizam". Asta asa ca sa nu ne poate spune cei de la Autoritatea de gazduire a elefantilor ca nu am facut ceva.
A, si dam vina pe criza. Cea mai buna scuza.
Si pe Prostie.
Dar uitam ca noi am ales Prostia ca scuza la lenea de a descoperi caile mai putin batute.
Bagam capul in computer si ne ascundem de realitatea creata de noi.
Si apoi: "Inteligenta artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale".
Noi, insa, avem. Dar trebuie sa vrem.

Carte de vizita

Ne plac cuvintele mari, titlurile si cartile de vizita.
Ne place sa credem ca noi stim cel mai bine, ca "solutia" este la noi, ca suntem "specialistii".
In general, toti ne pricepem cel mai bine la ceea ce face altcineva, stim cel mai bine sa gasim gauri in schweitzer, prezumtia de nevinovatie este "o chestie de la americani dom'le" iar feed-back-ul este inlocuit cu barfa pe la colturi si rautatile marunte.
Ne prevalam de "asa s-a facut intotdeauna" fara sa avem raspuns la "de ce?", aplicam orbeste norme si proceduri fara sa remarcam greselile elementare de matematica din formule, comunicam fara sa spunem ceva, si, apoi, ne uitam invidiosi in curtea vecinului si ne intrebam: "de ce el si nu eu?".
Ne inghesuim sa devenim membri in tot felul de asociatii, nu ca ne-ar interesa foarte tare sa facem ceva, dar titulatura da bine pe cartea de vizita.
Suntem experti in toate si in nimic, transformam opiniile personale in axiome de business, privim de sus tehnicile noi, inventam cat mai multe norme care sa blocheze accesul noului.
Pretindem ca suntem deschisi la nou, ca orizontul nostru e larg, dar, din secunda in care ne vedem cu "Manager" pe cartea de vizita, orizontul se restrange brusc la ceea ce apoi numim "punctul meu de vedere".
Alergam dupa titulaturi bune de pus pe "business card", ca si cand ne-ar conferi un titlu nobiliar. In curand o sa ne punem "din greseala" si cate un "von", ca poate ne foloseste la ceva.
Consumam teribil de multe bucatele de carton, impartind in dreapta si in stanga ego-ul si nevoia de "recunoastere" si colectam nume si pozitii asa cum faceam colectie de servetele cand eram copii.
Zambim fals si impartim complimente in care nu credem, simulam sinceritatea dar ne este frica de ea.
Dar cel mai tare ne este frica de intalnirea cu cei care chiar stiu.
Ne e frica de criza pentru ca simtim ca valorile se vor reaseza, ca va trebui sa demonstram autenticitatea titlurilor de pe cartea de vizita.
S-a terminat cu frazele autosuficiente de genul: "lasa ca stiu eu ca aia care ne cer info pe site sunt cel mai putin informati", gata cu suprematia "hartiilor" si "noi toti stim despre tot".
Acum, in loc sa palavragim "importanti" despre simpozioanele la care am participat, trebuie sa facem sa se intample lucruri, sa ne adaptam rapid, sa tinem cont si sa aplicam metodele pe care le-am respins pana ieri.
Si ne este frica, pentru ca de cealalta parte a baricadei se afla cei care stiu.

Hiena de birou

"Hienele sunt atat de urate, incat nici mamele lor nu le iubesc" - Stephen Mutumba
Mda si mai sunt si hermafrodite.
Urate creaturi. Cercetatorii spun ca sunt extrem de inteligente. Probabil.
Insistente? Cu siguranta.
Am urmarit intr-o dimineata ritualul unei familii de lei.
E drept ca ajunsesem la ceva timp dupa ce vanasera, masculii tocmai terminau partea cea mai buna a prazii paziti de leoaice si pui care isi asteptau randul.
Tot acest ritual vazut de aproape te fascineaza. La fel de interesant, insa, este si spectacolul care se desfasoara de jur imprejur.
Pe noi ne calauzisera vulturii zburand in cercuri deasupra locului. Atrase de mirosul de sange cald, au inceput sa apara hienele. Intai timid, una cate una, apoi din ce in ce mai aproape.
Leoaicele deranjate de sunetele inalte, chitaite intorc capul catre ele.
Acestea se retrag, spinari cocosate, cozi atarnand intre picioare intensificand chitaiturile.
Dansul a continuat o bucata de vreme, un pas inainte, doi inapoi la maraielile leoaicelor agasate.
Intr-un tarziu, acestea pleaca satule, intorcand din cand in cand capul spre hienele care inca asteapta.
Odata ce leii se distanteaza suficient pentru a se simti in siguranta, hienele prind curaj: unele alearga demonstrativ pe urmele "regilor", celelalte se reped lacome asupra lesului, la concurenta cu vulturii.
Inghesuiala mare la resturile festinului.
Imaginea necrofagilor napustindu-se asupra ramasitelor imi revine in minte din ce in ce mai des.
Si aici avem vanatori si vanat, lei, antilope si gheparzi. Si din ce in ce mai multe hiene.
Hiena de birou, nu e atat de urata fizic. Are doar cocoasa propriilor frustrari provenind din invidii si rautati marunte si incercarea obsesiva de a parea ceea ce nu sunt.
E colegul care se plange in permanenta ca este subapreciat, ca seful anterior l-a persecutat, ca nu se afla pe o pozitie conform pregatirii, ca toata lumea il barfeste: "fara motiv zau".
E subalternul care te ia in primire din prima zi si iti prezinta "realist" situatia. De ce el? Pentru ca ceilalti sunt "timorati".
Hiena de birou are cateva manifestari tipice:
- face curat in "zona comuna" a biroului, avand grija sa fie remarcata, motivand ca "nu poate sa stea", daca vede ca e loc, baga si o sageata mica: " nu ii inteleg pe ceilalti cum de pot sta asa",
- iti spune cat de nedrept a fost seful anterior cu el, cat l-a persecutat "inuman, zau", cat de neprofesionist era, si cat de 'diferit" esti tu, a vazut el asa din prima, pentru ca el cunoaste la oameni
- cat de mult munceste el in comparatie cu ceilalti, desi tu vezi ca toata ziua sta pe internet si rezolva doar problemele personale
- alearga sa te informeze ce barfe au aparut despre tine, tataie din buze "dom'le cata rautate", chiar daca el este zvonerul
- isi face autocritica, nu de alta dar asa nu mai poti spune tu ceva
- musca in stanga si in dreapta pe cei din aceeasi specie ca sa-si dovedeasca "loialitatea",
- incearca sa-ti spuna prin orice metoda cat esti de minunat, cat esti de bun, etc
Suna cunoscut?
Daca hiena e hermafrodita, hiena de birou, are doua fete.
In momentul in care nu mai esti colegul, sau seful, se manifesta "simptomele" versiunea 2:
- "cine ma? ala? hai sa fim seriosi! habar nu avea, bine ca l-au dat afara/a plecat ca ne tragea in jos"; "si nu ai vazut ce nashpa se imbraca?"; "ce cutra dom'le. nu stiu ce avea cu mine"
- daca pana atunci erai cel mai minunat, afli ca aveai o personalitate oribila sau imorala
- tot ceea ce nu a facut, sau a facut prost este, evident, din vina ta
- daca ii amintesti ca i-ai dat ceva de facut, devine brusc amnezic, manifestarile variind de la simpal negatie a primirii sarcinii, mail-ului, etc, pana la tonul ridicat si fata rosie de nervi in momentul in care aduci dovezi
- daca, cumva, miroase ca ar avea o sansa cat de mica sa-ti faca rau, fii sigur ca isi va concentra eforturile in acest sens, incercand sa se alieze cu noul sef ca sa aiba mai multe sanse, dar totul pe sest, ca saltul la jugulara este, totusi, apanajul leului
- si, evident, pntru a-si sterge urmele inventeaza diverse povesti pe care le profereaza acolo unde poate
Acum suna si mai cunoscut?
Ati putea crede ca, de fapt, asta este descrierea dinupaturicilor.
Nu, hiena si-ar dori sa ajunga macar la acel nivel, dar nu reuseste, mai ales pentru ca ii lipseste o calitate esentiala: nu stie sa-si faca aliante si pe orizontala si pe verticala in jos.
Crede ca numai in sus trebuie sa-si faca aliati. Sigur asta considera el ca este, un aliat.
Ei bine, aici greseste profund.
O alta hiena ajunsa sef nu il va crede pentru ca si el a facut si face la fel.
Un Dinu Paturica, il va accepta, pentru ca-i place masajul intern executat cu limba, dar nu il va promova niciodata pentru ca nu il poate pacali.
Sacalul se va alia cu el pentru o vreme pana isi va atinge scopul, si, in final se va debarasa de el intr-un mod mai mult sau mai putin elegant.
Leul il va tolera, poate i se va face mila oarecum, va aprecia tradarea dar nu pe tradator.
Leul de iarna poate se va lasa pacalit, il va lasa chiar sa creada ca poate sa muste, si ii va urmari miscarile cu un zambet in coltul gurii, asteptand sa vada ce miscari face, daca reactioneaza standard sau e inventiv.
Nu il va invita niciodata la festin, dar il va face sa-i simta gheara rece pe ceafa atunci cand se asteapta mai putin. Nu neaparat punitiv, ci doar pentru a-i reaminti ca nu va accede decat la resturile festinului.
Si, pana la urma, nu faptul ca primeste doar ramasitele este esential, pentru ca, uneori toti avem parte de resturi.
Dar faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si asaneze urmele de pozitivism si sa se automutileze moral pana la alienare pentru a se adapta la ce crede el ca este cheia succesului sau a supravietuirii la birou este trist, mai ales cand este alegerea ta din teama sau incapacitatea de a-ti asuma riscul de a avea coloana vertebrala.
Nici macar nu e cazul sa pedepsesti hiena de birou, e suficient sa o faci sa-si constientizeze starea si sa o arunci in mijlocul haitei.

Poleiala

Intr-o emisiune TV, cineva se intreba in ce masura va afecta criza nevoia de show-off a romanilor.
Nu e cazul. Renuntam la orice dar nu la poleiala.
Si teoria mi-a fost confirmata intr-o seara de inceput de week-end.
Am intrat intr-o cafenea din Dorobanti, si, inca de la usa m-a lovit "poleiala" drept in moalele capului.
Am avut senzatia ca intrerupem o reuniune de familie, toti, de la chelneri la clienti, intorcand capetele si scanand preturile hainelor de pe noi. Era evident ca nu suntem "de-ai casei" pentru ca eram imbracati pentru frigul de afara si nu conform trendurilor unei primaveri iluzorii si, in plus, in loc sa fluturam cheia de la masina, am avut tupeul sa o tin in buzunar.
Dupa ce ne-am asezat la o masa, m-am uitat de jur imprejur, cu nedumerire. Decor banal de cafenea, cu mese putine, innobilata doar de zona in care este pozitionata. Personal blazat evaluand clientii dupa telefonul mobil si cheia de la masina. Un ecran pe care rula o prezentare de modele de ceasuri, inele si telefoane.
Clienti, la cateva mese, discutii pretioase la o cafea sau apa plata cu lamaie, intrerupte doar de "studierea" atenta a telefonului, sau de aranjarea manecii puloverului astfel incat sa se vada cat mai bine ceasul de marca (aspirational la cele prezentate pe ecran) si privirea circulara "se vede?". Simulare de "glamour" la consumatie de criza.
Produsul tipic post - Revolutie, baiatul sau fata de "oras", privindu-i de sus pe "outsideri' si cu admiratie pe cei care tin prima pagina a revistelor, pentru care branding-ul personal inseamna epuizarea cartilor de vizita in cluburile de fitze si confunda barfa marunta si cunostintele de club cu networkingul si prietenia.
Daca te uiti prin stratul subtire de spoiala si vezi dincolo de povestirile din vietile altora, ai aceeasi senzatie pe care ti-o dau Mos Craciunii de ciocolata: atat de mari si atat de goi pe dinauntru.
Cu toate astea, ei iti dau directiile de urmat in perioada de criza: poate ca industria se duce la vale, exportul si transporturile sucomba, dar comertul de fake-uri va inflori.
Daca pana acum, se mai cumpara luxul original, acum, succesul va fi al negustorilor de "poleieli" autentice si al cafenelelor cu vitrina la strada in care sa poata fi etalate.
Si, in fond, la ce ne trebuie originalul atata vreme cat si un fals "can do the job"?

Pe-un picior de plai

Da-i unui om un peste, si va fi satul o zi intreaga: invata-l sa pescuiasca, si va fi satul o viata intreaga - LAO TZU.
Asta daca el sa vrea sa invete sa pescuiasca.
Noi nu vrem.
Dam vina pe Miorita si asteptam cuminti sa ne inghita criza.
Un popor de fatalisti, bocitoare si carcotasi.
Incearca tu sa ma inveti sa pescuiesc, pentru ca eu ma voi plange cu siguranta de calitatea unditei, de locul de pescuit si de lipsa unui ceaun adecvat. Si voi astepta in continuare "inevitabilul".
In scoala primara ni s-a indus ideea ca Miorita reflecta filosofia poporului roman.
Ei bine, asa este.
Si atunci ca si acum m-am intrebat de ce a stat ciobanul si a astepta sa fie omorat cand putea face destule.
Acum am si raspunsul: oficial, asa se nasc martirii, de fapt pentru ca e mai simplu sa stai sa astepti fara sa faci nimic altceva decat sa te jelui de mila celor care te vor plange.
Uitati-va in jur. Ce vedeti? Nimic?
Evident.
Criza. Vine criza. A venit criza. Se adanceste criza.
Noi?
Ca si ciobanul mioritic, ne asezam sarica sub cap, privim la stele (eventual cele de pe steagul american) si asteptam.
Nu misca nimic.
Avem un guvern. Ei si? Lasam criza in standby, pana ne impartim noi jucariile.
Avem un sistem bancar. Vorbim despre masuri de criza, dar asteptam sa se termine de impartit jucariile ca sa le punem in aplicare.
Nu avem infrastructura. Am vrea, dar nu credem ca putem atrage fonduri europene ca sa rezolvam situatia.
Agricultura e la pamant. Minunat, dar nu e domeniu prioritar.
Ar trebui sa eficientizam procesele. Dar e mai simplu sa concediem personalul. Ce daca nu vom mai avea cu cine produce, si, automat, nu vom avea din ce plati ajutoarele de somaj.
Asteptam o solutie tot de la cei cu jucariile.
Ei, la randul lor, asteapta de la altii.
Baieti destepti insa. Pentru ca si ei tot mioritici sunt, stiu exact ce ne trebuie. Stiu ca nu ne vom apuca de pescuit si ca vom sta cu ochii la stele.
Si, ca sa nu ne plictisim, ne-au dat si noua o jucarie: oficializarea interceptarii telefoanelor, e-mail-urilor, etc.
Iar noi, asteptam fatalitatea, perorand indignati de legalizarea "invaziei in sfera personala".
Si asta, in timp ce altii isi impart linistiti zonele de pescuit pe care noi le ignoram.

Antidot la Modelul de leadership made in Ro

Din ce in ce mai des imi revine in minte un fragment din "Arta conversatiei":"Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta"
Esenta valorii umane definita intr-o fraza care te obsedeaza, ramane undeva in subconstient, si o intelegi abia dupa ce viata si-a ascutit ghearele pe tine.
Abia atunci te izbeste sensul ei si te readuce la elementele de baza, la ceea ce conteaza.
In fond, spre deosebire de nunti si botezuri, procentul celor care merg la inmormantari din obligatie este mult mai mic.
Daca ii eliminam si pe cei care merg pentru a se asigura ca "dusmanul" nu mai este, si psihopatii, ne ramane un procent destul de mare de adevar.
Avem tendinta de a uita ca nu suntem eterni.
Uitam ca nisipul din clepsidra curge intr-un singur sens, si ca, la final, suntem cantariti cu aceeasi balanta.
Speram in viata de apoi, in reincarnare, dar nu avem garantii.
Probabil ca de aceea folosim activ doar 10% din capacitatea creierului. Restul este, poate, pentru uitare.
In rest, impartim lumea in tari bogate si sarace, cumparam fericire in doze mici, alergam in sus si in jos pe scari ierarhice si sociale, ne razboim pentru fasii inguste de pamant sau in numele unui zeu razboinic, secam seva copacilor pentru a ne plange mai apoi de lipsa de oxigen, si construim pentru a darama.
Ne plecam in fata idolilor, a regilor si a magnatilor. Si ne dorim si noi Puterea.
Ne uitam cu un amestec de admiratie bolnava, teama si invidie la cei care o au, la pojgita aurita a mirajului.
Paradoxal, privim intotdeauna in directia gresita. Ii admiram, adulam, invidiem sau slugarim doar pe cei pentru care puterea este o scuza pentru a-si manifesta frustrarile si rautatile marunte.
In graba de a ne profila, de a indeplini sau de a ne feri de "fulgerele" olimpienilor, pierdem perspectiva incarcandu-ne cu si mai multe "task-uri" si "to-do list", nu mai vedem padurea din cauza copacilor.
Si pe asta mizeaza olimpianul.
Pentru ca, de sub teancul de sarcini urgente, nu mai ai timp sa remarci izbitoarea asemanare a "zeilor" cu "nobilimea" de la Curtea Regelui Soare. Nu mai vezi decat peruca, pudra si parfumul, dar nu si ce se ascunde in spatele lor.
Daca indepartezi mobilierul si accesoriile de birou, telefonul mobil, evident capat de serie, masina de serviciu, supa calduta a businessului functional si "networking-ul", constati, uneori, ca "bufnitele nu sunt ce par a fi".
In spatele recuzitei care defineste pozitia , se ascunde incrancenarea salamului cu soia, razbunarea rasetelor rautacioase din copilarie, refularea golului sufletesc si incapacitatea de a-si depasi propriile tare.
Manifestarile exterioare sunt, de cele mai multe ori, direct proportionale cu nivelul frustrarilor acumulate in urcarea pe scara ierarhica, respectand neabatut modelul de leadership made in Ro.
Improasca venin de sus in jos, calca pe capete plecate, la inceput pentru a-si pansa orgoliile ranite, mai apoi dintr-o nevoie bolnava de recunoastere si totul sub peruca atent pudrata a "implementarii sistemului de management".
E ca un drog. In fiecare zi mai mult, in fiecare zi o noua treapta, un nou truc pentru a pacali timpul, un carusel ce pare de neoprit in furia de a inchide toate usile catre "ceilalti", de a nu-si lasa loc de "buna ziua".
Castele de nisip pe care le poti darama cu o singura fraza: "Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta".

Teamwork

Va amintiti balada Mesterului Manole?

"Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!"

Ati recitit de curand legenda?
E de recitit. Integral.
Pentru ca, de fapt, este o descriere extrem de plastica a modelului romanesc de lucru in echipa.
Ce ridicam ziua, noaptea se darama.
Incepand cu Ceausescu care culca la pamant cartiere intregi cu un singur gest si pana la managerul nou instalat, tiparul este acelasi.
Nimic din ce a construit cel dinainte nu mai corespunde.
Indiferent cum se prezinta, "nu mai este in trend", "ideile folosite sunt depasite", "nu cadreaza cu politica institutiei", substratul este acelasi. Cum sa recunosc eu ca "celalalt" a lasat ceva bun in urma? Ca a stabilit un standard? Mai ales daca e greu de atins.
Mai bine facem tabula rasa, gasim noi gauri in bucata de sweitzer si pretindem ca trebuie sa o luan de la zero.
E mult mai simplu si extrem de sigur. In acest mod nu trebuie sa continuam si nici sa pastram un nivel stabilit de altul, ci, sub masca reorganizarii, putem sa ajustam totul la nivelul nostru.
Unde mai pui ca toata raspunderea pentru esecuri ii revine antemergatorului iar succesul ne apartine.
Ce conteaza ca dealul se surpa? A zis seful ca acolo vrea biserica, acolo o facem.
Nu venim cu pareri proprii, sa nu ne cada capetele.
Nu venim cu solutii altele decat cele aprobate.
Nu ne asumam raspunderea, o pasam sefului ca de aceea are salariul mai mare.
Si ce daca se surpa noaptea ce am ridicat ziua?
Asta inseamna ca vom avea mai mult timp de munca, si ca ne vom putea plange de volum si, cine stie, sa cerem si marire de salariu pentru ca, nu-i asa, ne streseaza teribil chestia asta.
Si daca, cumva, avem vre-un destept care are o solutie de stabilizare a constructiei, il asiguram de tot sprijinul nostru, dar avem grija sa ne asiguram ca nu semnam nimic in sensul asta, ca avem alte sarcini de indeplinit, ba, in cazuri extreme, ne luam concediu medical.
Ne aducem brusc aminte ca munca inseamna responsabilitate " Sa-si asume dom'le daca tot vin cu idei, ca eu am copii acasa".
Si il lasam sa se descurce singur.
Daca se surpa din nou este, evident, numai vina lui pentru ca nu a respectat procedurile si a incalcat protocolul.
Daca a doua zi constructia este in picioare, este, logic, succesul muncii sustinute in echipa. Si este cazul ca echipa sa primeasca o prima pentru solutii inovatoare.
Si, pentru a ne asigura ca "desteptul" isi cunoaste lungul nasului, ii tragem scara de sub picioare, insistam la "sefu" sa nu ii dea prima, ba, daca se poate, chiar o penalizare pentru ca este individualist si necooperant. "Nu are spirit de echipa dom'le."
Apoi iesim la o bere cu baietii, si ne miram, uitandu-ne la stiri, cum de "nu progreseaza tara asta deloc."
"Pai cu asemenea specimene ca Manole ala, unde vrei sa ajungem? O tara de salbatici..."
"Da' ti-a placut ce prima frumusica ne-am tras!?"

Leadership made in Ro.

Exista o vorba care spune: daca vrei sa cunosti un om da-i putere.
E drept.
Oricat ai disimula, in momentul in care ai painea si cutitul, ego-ul iese la suprafata.
Cu bune si rele. Abia atunci ai adevarata masura a omului.
Imi amintesc "oracolele" din copilarie, in care gaseai uneori intrebarea: "Ce ai face daca ai fi presedinte pentru o zi?".
La momentul respectiv , "presedinte" reprezenta cel mai mare rang posibil intr-o societate in care numele Domnului era rostit cu teama pe la colturi.
Acum ne punem singuri intrebarea asta in diverse forme, presedinte fiind inlocuit de diverse pozitii ierarhice.
Si, aproape intotdeauna raspunsul contine masurile punitive impotriva lui X sau Y care ne-au nedreptatit, ne-au luat locul, sau, pur si simplu e mai bun ca noi.
Ne dorim puterea pentru ca "sa moara si capra vecinului".
Asta este, de fapt, modelul romanesc de leadership.
Sa urc pe scara ierarhica, si atunci voi putea si eu sa fac ce mi-au facut mie altii.
Evolutia "boiarului" a "grofului": nu mai are iobagi sau robi tigani, are spinarile plecate ale subalternilor.
Nu mai are titlu nobiliar, are "Manager" pe cartea de vizita.
Asta ii confera o aura de intangibilitate.
Socializeaza strict cu cei din clasa lui sau superioara. Merge la cursuri de leadership si ignora notiunile incomode, pentru ca, nu-i asa, astea functioneaza doar acolo la americani.
Vorbeste despre feed-back dar nu-l aplica, peroreaza despre "Blue Ocean Strategy" dar conceptul "Cirque du Soleil" i se pare o porcarie, are o misiune precisa, pentru ca viziune au cei de deasupra lui, te judeca dupa trend si brand si isi doreste o pozitie cat mai sus in "Top 100 ce-o fi".
In prima faza, conteaza banii pe care ii primeste in cont la sfarsitul fiecarei luni, apoi, puterea si, mai ales, recunoasterea ei.
Incepand cu zambetul bodyguardului de la intrarea in ultimul club de fitze, continuand cu reactia rapida a barmanului la comanda plasata "neglijent" si pana la ooo -ul admirativ al duduilor la vederea cartii de vizita extrase elegant din portcard-ul tinut, dupa caz, in buzunarul de la piept al costumului Armani cumparat de la "baietii" cate aduc toale din Italia, sau in poseta "Vuitton" - vai draga m-a costat un vapor de bani - achzitionata de la furnizorul oficial de fake-uri.
Evident, sa nu uitam insemnele puterii: telefonul mobil si cheile de la masina de serviciu.
Si discutiile pretioase in "afacereza".
La petrecerile companiei, zambeste din varful buzelor, da mana cu "plebea", sta cu ei la discutii, in functi de necesarul de simpatie interna, apoi in cerc restrans de "manageri"si, neaparat, Top Management, comenteaza in amanunt organizarea: MC-ul e slab, programul serii e prea incarcat, sau prea sarac, sarmalele nu sunt suficient de calde, crevetii nu sunt proaspeti si "draga, rosul ala nu e chiar corporate".
Barfa este ridicata la rang de "informatie interdepartamentala", iar timpul pierdut cu raspandirea ei: "networking".
Este atoatestiutor si se crede popular si indispensabil.
Ego-ul invadeaza toate celelalte dimensiuni si, brusc, simte ca intreg Universul se roteste in jurul propriei persoane.
Uita numarul de telefon al prietenilor vechi care nu se mai ridica la nivelul noii sale carti de vizita. Nu il sterge, il foloseste doar atunci cand are nevoie de ceva si atunci cu un ton usor siderat: "Draga, la cate cunostinte am, nu pot rezolva chestia asta decat apeland la tine".
Nu face un bine fara sa aiba un avantaj, nu da de pomana pentru ca "mie cine imi da?", nu mai are prieteni de suflet, are cunostinte si relatii. Da ca sa primeasca. Vinde pe oricine pentru a mai urca o treapta.
Accepta o idee noua doar daca e " in trend" sau este adoptata de "X" la a carui pozitie aspira.
Se pozitioneaza ca fin observator in sedintele de impact. Invidiaza si vor sa fie invidiati.
Respira si traiesc "puterea", in orice forma o pot accesa. 80%.
Si se uita ironic si neincrezator la restul de 20%.
Un foarte bun prieten imi spunea ca intr-o relatie orizontala conteaza in proportie de 80%, verticala 20%, dar, daca acel 20% lipseste, iti bagi picioarele in restul de 80.
Puterea, are si ea verticala ei.
Sunt cei care stiu si pot sa o foloseasca.
Cei care stiu sa recunoasca: "Eu nu sunt specialistul. Stiu doar unde vreau sa ajung. De aceea te am pe tine ca sa ma calauzesti"
Cei care fac bine altruist sau ca depozit de bunavointa pentru vremuri grele.
Da feed-back fara sa faca training in sensul asta, nu uita sa spuna multumesc, observa ca ti-ai schimbat coafura si pune umarul alaturi de tine.
Greseste si recunoaste ca a gresit, are un numar de telefon pe care prietenii il pot gasi la orice ora, nu da de pomana, dar se implica in cazurile in care este nevoie de ajutor.
E comandantul de batalion, CEO, sau leaderul informal.
Si ei traiesc si respira puterea, firesc insa . E o haina tailor made. Nu incomodeaza la incheieturi.
Pe ei ii urmezi de buna voie , de ei iti amintesti si pe ei ii citezi.
Ei sunt "a fi" in lumea lui "a avea".
Paradoxal, reprezinta aspirationalul pana si pentru modelul de leader made in ro.
Pentru ca ei sunt cei care raman.

Jocul cu margele de sticla

"Ce noroc pe conducatori ca oamenii nu gandesc"
"Masele cred mai degraba o minciuna mare decat una mica" - Adolf Hitler

Suna ciudat de actual.
Si daca ne amintim ca acest omulet neinsemnat a fost motorul celui de-al doilea Razboi Mondial si ca a reusit sa faca o natiune intreaga sa creada in el si sa-l urmeze orbeste...
A fost un tip de leader.
L-am infierat, "Mein Kampf" a fost pusa pe lista cartilor interzise, paradoxal alaturi de Biblie, dar, cu siguranta, leaderii "democrati" l-au studiat.
Reusea sa isterizeze multimea cu discursuri goale de continut si sa mobilizeze soldati cu iluzia unui imperiu.
Si-a mascat paranoia expansionista dandu-le un motiv, o cauza pentru care sa lupte: sa elibereze lumea de amenintarea iudaica.
Suna din ce in ce mai cunoscut?
Acum o lume intreaga lupta impotriva "terorismului". Si a lui Osama.
Serios?
Sau, si de data asta, este tot o masca, un motiv, o cauza? O minciuna mare? Si extrem de usor de inghitit.
Este o strategie simpla: omul obisnuit nu va mai baga de seama ca nu are protectie sociala, ca nu are suficienti bani, ca i se maresc impozitele, ca i se iau drepturile atata vreme cat i se arata "pericolul" fie el uriasi, vrajitoare, hugenoti, neamul evreiesc, capitalism, teroristi sau criza mondiala.
La adapostul stindardului de lupta impotriva "dusmanului", se imparte harta lumii iar afacerile infloresc linistite.
Simplu.
Un sablon atat de comod si de usor de adaptat incat trece neobservat.
Se aplica de la nivel macro pana la nivel micro.
E un joc cu margele de sticla.
Incepe cu "bau-bau" din copilarie, apoi este diriga, decanul, minerii, Statul, criza mondiala...
Suntem atat de obisnuiti cu 'inamicul" incat nici nu ne mai intrebam daca este real sau nu. Il acceptam.
Dar apoi stim sa ne plangem ca suntem manipulati. Ca mergem pe un drum pe care nu l-am ales noi. Ne vaitam in public si in particular.
Suntem asa de ocupati sa ne fie frica si sa ne plangem de mila sa comentam situatia si implicatiile, sa peroram si sa ne ingrijoram, batalion de marionete luptand pentru suprematia unui papusar asupra altuia.
Incurcati in sfori si sufocati de butaforie nu vrem sau nu putem sa ne oprim.
Evadam uneori, dar suntem adusi inapoi sau ne intoarcem singuri la siguranta unei realitati cunoscute.
Pentru ca amenintarea "inamicului" comun, are ca efect fenomenul "suntem toti in aceeasi oala", ceea ce da sentimentul de apartenenta la grup. Indiferent cum este el.
Si, in fond, omul este un animal social, nu-i asa?

Parafrazand "Ciocoii vechi si noi"

De multa vreme aud " dom'le cata dreptate avea Caragiale."
Eu ma gandesc, insa, din ce in ce mai mult la Ciocoii vechi si noi. Interesant cum povestea asta a carei actiune se desfasoara la 1800, surprinde aspecte atat de actuale.
Inainte de Revolutie, diferentele nu erau chiar atat de vizibile, sau poate doctrina era implementata mai bine. Traiam cu iluzia egalitatii ingropand frustrarea sub morala comunista.
Acum insa, suntem inconjurati de o pleiada de Dinu Paturici, Tuzluci si Chera Duduca.
Evident, raportat la caracterele din roman, personajele noastre sunt mult diversificate. Rase noi ale aceleasi specii.
Istoria insa se repeta.
Trambitam nevoia unei scari reale de valori dar ingeram la micul dejun si la cina incompetenta, prostia si autosuficienta.
Consumam pe nerasuflate paginile tabloidelor, generand si hranind fenomenul.
Daca adunam toate tabloidele dintr-o luna, cate articole gasim despre oamenii care chiar fac diferenta? 10%? Cel mult. In rest, parafrazand un imparat roman: paine si circ.
Mai ales circ.
Chera Duduca se lafaie comfortabil pe prima pagina, afisandu-se cu diversi Tuzluci, mandri la randul lor de PR-ul generat de relatia de cele mai multe ori extraconjugala.
Si pentru a nu satura publicul cu aceeasi imagine, finanteaza docili, un set nou de silicoane, un nas nou nout si ceva Botox. Nu de alta, dar imaginea este cea care conteaza, "pentru restul exista MasterCard".
Nu te mai poti lauda doar cu masina, ceasul sau mobilul, trebuie sa-ti scoti in lume investitiile. Si pentru ca nu esti melc sa umbli cu proprietatile in spinare, ai la dispozitie colectia de Barbie.
Si, slava Domnului, colectia este atotcuprinzatoare si se innoieste continuu.
Si daca nu e Barbie, e Ken.
Aceleasi "povesti", variatii pe aceeasi tema, forme "lucrate", cu pretentii de diva, mult prea pretioase pentru realitatea in care traiesc.
"Circul" din vitrina, hranind "negustorii de vise".
Dincolo de lumina reflectoarelor, aspirand la prima pagina a revistelor de bussines, este cel mai intresant caracter al povestii: Dinu Paturicii.
Se conjuga cu "a avea", "a avea mai mult decat celalalt", feminin sau masculin.
Ii gasesti peste tot, in formula basic sau accesorizata pe toate nivelele ierarhice.
Baietasul de la tara, dragutel, umila umbra pe langa un creator celebru, care, odata ajuns in varf, il ataca tocmai pe cel care i-a dat o mana de ajutor in cariera.
Secretara, autointitulata asistenta, care cunoaste foarte bine denivelarile mochetei de sub biroul sefului pana se vede cu o carte de vizita pe care scrie PR Manager. Suna bine si nu stim cu ce se mananca. Iar ea vrea sa faca cariera.
"Fata buna" sau "baiatul de treaba" veniti la Capitala sa ajunga sefi. Nu conteaza unde. Sef sa fie.
Curata bombeurile sefului pe langa care s-au aciuat, ii fac comisioanele, cumpara Pampers, repara instalatiile sanitare, duc copii la ora de pian, plimba cainele, cu zambetul pe buze. Si se tarasc usurel, usurel, se insinueaza pe scara ierarhica. Pleaca un sef, vine altul, il infiereaza pe cel vechi si il ridica in slavi pe cel nou, prestand aceleasi servicii la standarde superioare. Inghite in sec, rade la glumele grosolane facute pe seama lui. Pana ajunge si el un sefulet.
Este in continuare umil fata de superiori, dar isi constientizeaza bine pozitia. Incepe sa ridice capul si nasul odata cu el. Are si el acum "sclavii lui". Ii calca in picioare, isi rezolva comisioanele cu ei, avand grija insa sa le rezolve pe ale sefilor lui inca personal. Isi face aliante. Si continua sa urce.
Stie cum a ajuns acolo, asa incat depersonalizarea subordonatilor este cuvantul de ordine.
Isi insuseste fraze din carti de leadership. Urmeaza cursuri de coaching. Pastreaza distanta. Este "ocupat".
Dar nu uita, sau nu este lasat sa uite ca are "datorii" morale. Si se achita de ele.
Veriga a unui lant ruginit de balcanism poleit cu percepte "europene".
Nu este nimic european in povestea asta in afara de bani.
In rest, aceeasi atmosfera fanariota, din care lipsesc doar caftanele. Rasete groase, afaceri capusa bine camuflate in spatele intereselor companiei, aliante, spionaje si tradari, toate cu zambetul pe buze , toate sub masca de "baiat de treaba".
O retea de prietenii de conjunctura, bine unsa, un mecanism de piata libera functionand intr-adevar pe principiul cererii si ofertei.
Marele noroc este ca in toata aceasta increngatura, rasar si cei care stiu intr-adevar, care vor sa miste lucrurile in directia buna, cei care nu se tem sa stea in bataia pustii. Si, uneori, reusesc sa mai asaneze teritoriul pe care pasesc.
Uneori reusesc, alteori sunt inghititi de sistem. Dar simplul fapt ca exista, intretine flacara sperantei ca se pot face si lucruri bune fara sa astepti neaparat o recompensa.
Si speranta moare ultima, nu-i asa?

500 de cuvinte

In DEX sunt 80.000 de cuvinte. In dictionarul de scrabble, peste 500.000.
Cu toate acestea, 80% dintre romani folosesc la fiecare 3 cuvinte unul din cele 50 de cuvinte murdare din limba romana.
La intrebarea cate cuvinte are limba romana, cineva a raspuns" atatea cate stiu eu. celelalte nu exista"
Cinic? Da insa extrem de adevarat.
O statistica spune ca majoritatea romanilor folosesc un vocabular de maxim 500 de cuvinte.
50 din ele sunt cuvintele murdare. 50 onomatopee si interjectii, 20 de prepozitii.
Ce ne mai ramane?
380 de cuvinte din care cel putin 70 sunt importate: party, issue, banking, P&L, key account, job, etc.
Extrem de putin. Nu credeti?
Sincer, pana sa aud de aceasta statistica, nu am fost niciodata atenta la continutul de cuvinte al unui discurs, prelegeri sau discutii.
De atunci insa, casc urechile de fiecare data.
Si, pe zi ce trece, constat ca uitam limba romana, sau nu ne mai ostenim sa o invatam.
Ne amuzam la emisiunile de genul: Stiti ce inseamna...?
Dar nu ne punem intrebarea daca noi mai stim ce inseamna, gorun, care este sinonimul pentru semnificatie, cate sensuri poate avea cuvantul incandescenta.
Ne cramponam de cateva verbe si ceva substantive. Folosim extrem de multe adjective, avem ceva probleme cu acordul, utilizam propozitii scurte de teama sa nu ne incurcam la sfarsitul unei fraze lungi.
Dam vina pe lipsa de timp, pe presiunea de la serviciu, pe deadline-uri si sefi, dar, de fapt, e mai comod sa folosim exact acelasi vocabular pe care il folosesc toti. Doar nu vrem sa parem mai destepti.
Nu da bine sa ti se puna intrebarea: "ce inseamna?". Poate parea o incercare de a face "pe desteptul". Si asta se taxeaza.
Si uite cum, intr-o tara in care singurul drept castigat in urma Revolutiei a fost libertatea de expresie, ne autocenzuram pentru a nu deranja.
Ne intoarcem la mult infieratul "limbaj de lemn" pentru ca e mai simplu.
La ce bun sa gandim, sa cautam in dictionar, sa potrivim cuvinte, cand gasim totul de-a gata in interviul "aprobat", in prezentarea "agreata" sau pe internet?
Si apoi, incepem sa ne miram ca uitam mai repede, ca nu mai asimilam informatia.
Asta este efectul secundar al utilizarii sabloanelor, pentru ca dupa varsta de 25 de ani, in fiecare zi mor neuronii neutilizati. Parafrazand un citat celebru, murim cate putin in fiecare zi.
Ei bine, avem totusi doua variante: alienare sau 3 cuvinte noi din DEX.
Sigur, unii aleg alienarea pe bani, dar, la sfarsit, s-ar putea ca noi sa stam ceva mai bine, macar din punct de vedere medical.

PS
Textul asta are mai mult de 500 de cuvinte.

Regulament de ordine Interioara

In orice organizatie, cartea de capatai este ROF-ul si, evident, emulatia sa ROI-ul.
Frumos, pe capitole, ti se spune ce culori ai voie sa porti, ce ai voie sa imbraci si ce nu, daca ai voie sau nu sa porti sandale, cu ce formula raspunzi la telefon, in ce conditii poti folosi e-mail-ul sau internetul, ce drepturi si ce obligatii ai.
Inca din prima zi ti se inmaneaza un set complet de reguli de comportament in cadrul organizatiei.
Daca esti la inceputul carierei, il rasfoiesti febril, dornic sa te integrezi. Il citesti cu atentie ca sa nu faci gafe de la inceput.
Ce nu scrie insa in nici un ROF sau ROI, este din pacate cel mai important, si anume: regulile de supravietuire la birou.
Sunt lucrurile pe care le inveti pe pielea ta sau observand atent.
Nu te avertizeaza nimeni ca, de fapt, in momentul in care ai pasit pe usa biroului, devii brusc soldat al unui razboi de guerilla.
In prima faza, esti in perioada de proba, inca nu se stie ce si cum, si, ca drept urmare esti trimis in tabara de pregatire. Instructorii sunt diversi: Big Boss care iti traseaza sarcini si iti atrage atentia sa "faci exact cum ti-am spus" si sa-l informezi despre tot ce intervine. Te asigura ca usa lui este intotdeauna deschisa pentru tine, ca este o persoana care apreciaza discutiile deschise si sincere, si alte sabloane desprinse din cursurile de leadership.
Asistenta (nu secretara) boss-ului, care iti atrage atentia zambind ca usa sefului este deschisa doar daca ea iti prioritizeaza intrarea. Acum, esti noua jucarie preferata asa ca usa chiar iti este deschisa.
Toata pleiada de mici dumnezei din firma, fiecare explicandu-ti cat de importanta este divizia, departamentul, etc pe care il conduc. Si, evident, prin extrapolare, cat de important este el in structura, cum, fara el aceasta s-ar prabusi.
Pe masura ce trece timpul, incep "aplicatiile" si din tabara de pregatire incepi sa interactionezi cu cei de pe "campul de lupta". Si constati ca ceea ce parea o mare "familie" este formata din cateva grupari de guerilla. Naiv, iti promiti ca vei ramane neutru. Naivitatea nu tine mult. Fara sa vrei incepi sa "asculti" discutiile de la tigara. Afli rapoarte din razboiul intern si nu numai. Daca ai suficienta rabdare, afli toate scenariile posibile, miscarile de trupe, tradarile si noile aliante.

Se fac pronosticuri, top-uri si ierarhii. Afli ca directorul de vanzari are "ceva" cu "aia" de la marketing, directorul financiar ii da la genunchi celui de la risc, auditoarea se crede Ioana d'Arc si se razboieste cu cel d la logistica, iar vicele nu mai foloseste hartie igienica, are la schimb limba celei de la proceduri. Big Boss-ul ii are pe toti la dispozitie, armata disciplinata, ascultand comenzile transmise prin intermediul locotenentului asistenta.

Aliantele se fac si se desfac, luptele sunt scurte iar victimele sunt executate rapid.

Esti dezorientat, un soldat trimis in recunoastere fara harta si busola.

Iti evaluezi optiunile:

1. nu te agiti, tu esti venit prin agentie de head-hunting

2. te aliezi cu cea mai puternica grupare

3. intreprinzi propria ta actiune de guerilla si te pozitionezi ca"omul sefului"

4. ramamai tu

Fiecare din aceste optiuni are avantaje si dezavantaje, faptul ca ai venit prin intermediul unei firme de head-hunting, este doar dovada valorii tale, insa nu iti confera o armura in acst razboi. Din contra, te expune.

Alianta cu cea mai puternica grupare, poate fi o solutie, dar nu de durata. Nu stii niciodata, ce aliante se mai fac, si te poti trezi in camp deschis in catara pustii. O varianta ar fi sa ajungi in pozitia de leader al gruparii, si atunci aliantele iti apartin.

Ca sa devii "omul sefului", calci pe cadavre, te imprietenesti cu "cerberul" de la usa , ii asculti povestile, o compatimesti, ii admiri tinutele si esti de acord cu ea ca pozitia de PR Manager i s-ar potrivi. Dar, sa nu uiti ca seful e capricios, azi esti jucaria preferata, maine insa esti in dizgratie pentru ca si altii sunt dispusi sa calce pe cadavre

Poti sa alegi sa fii tu insuti. Este cea mai riscanta varianta. Nu ai teritoriu, nu te poti baza decat pe tine, pe ce stii si pe viteza de atac si repliere. Esti vulnerabil si permanent in bataia pustii. Brusc toti se coalizeaza impotriva ta. Incerci sa schimbi regula jocului, "cine nu e cu noi, e impotriva noastra". HR-ul iti atrage atentia ca nu "te potrivesti cu echipa", indiferent ce inseamna asta. Te poti inmuia, sau alegi sa mergi pana la capat.

Un Che Guevarra refuzand depersonalizarea si pasul piticului, pregatit sa incaseze gloantele intereselor meschine si cutitele prietenilor de conjunctura. Satul de zambete false si spinari plecate intr-o slugarnicie fatarnica de hiene adulmecand in permanenta sangele cald.

Se poate sa-ti rupi gatul, deranjezi cu siguranta. Nici Che nu a murit in patul lui, dar metalul fie el de glonte sau cutit este mai sanatos decat cifoza. Macar "excesul de fier in sange" iti regleaza conturile odata si bine, pe cand cifoza o cari dupa tine toata viata.

Compromis

Stereotipuri: "eu nu fac compromisuri ' ; " viata este o serie de compromisuri".
Plus si Minus, Nord si Sud fie ca este vorba de viata, politica, fotbal sau profesie.
Contradictie sau doar diferenta de perceptie?
Ne-am obisnuit sa consideram "compromis" doar situatiile complexe, asa numitele "exemple de viata".
"Compromisul" este un personaj interesant caruia ii plac luminile rampei: " a facut un compromis casatorindu-se cu ...", " pentru finalizarea lucrarii a fost nevoie de un compromis", "solutie de compromis".
Il tratam ca pe o boala incurabila dar nobila si il consideram apanajul elitei, o boala pe care "plebea" nu o poate intelege desi, in anumite cazuri, este obiectul si subiectul polemicilor iscate pe aceasta tema.
Societatea evolueaza, iar compromisul odata cu ea. Este chiar trendy sa faci anumite concesii. Sigur, este obligatoriu sa le mentionezi: " " vai draga, am fost nevoita sa iau un Calvin Klein in locul Bulgari-ului care nu ii place lui", " Ah, draga, anul acesta apelam la o situatie de compromis, mergem la SPA in Bali in loc sa mergem in locul acela dragut in Bora - Bora", "si stii? am marit garajul ca sa incapa si masina lui"
In goana dupa extraordinar, ignoram compromisurile de fiecare zi: fructele "made in Turcia" pe care le cumparam din piata, pentru ca cele romanesti au disparut aproape in totalitate, pantofii incomozi cu varfuri ascutite, pentru ca cei cu botul rotund nu mai sunt la moda, vecinii zgomotosi carora le urla in boxe manelele, birul pe fiecare litru de benzina care ne asigura confortul.
Pana si faptul ca luam produse in ambalaje de 'minim' 100 de grame cand noi avem nevoie doar de 50 ca sa ne saturam.
Respiram aerul poluat al "metropolei', pentru ca nu avem incotro, apelam la "solutia de compromis" a momentului la fiecare 4 ani pentru ca nu avem si un vot de blam, spunem da, atunci cand am vrea sa spunem nu luati de valul unei pasiuni de moment.
Am umplut orasele cu cel mai mare compromis al secolului vitezei: fast - food-ul.
Pana si nasterea poate fi un compromis: "daca nu intri in travaliu pana in data de..., atunci facem o cezariana".
Aspecte nebanuite ale realitatii sunt compromisuri. Firesti, insesizabile dar hotaratoare.
Si, paradoxal, compromisurile majore, sunt cazurile in care alegem calea minimei rezistente din lenea de a ne exercita liberul arbitru.
De ce sa faci un compromis casatorindu-te cu..., atunci cand ai putea alege sa nu o faci, de ce sa apelezi la o solutie de compromis cand ai putea sa-ti asumi raspunderea si sa alegi o alta cale?
Interesant este ca, cei care afirma "eu nu fac compromisuri", sunt tocmai cei care aleg deliberat calea minimei rezistente atunci cand au de luat o decizie.
Noi, ceilalti traim firesc compromisul cotidian.

Povestiri din spatele biroului

Evolutia doctrinei


Suntem tentati sa consideram doctrina un atribut al comunismului.
Doctrina partitului, doctrina comunista, etc.
De fapt, cel mai mare beneficiar al acestei doctrine si al marxism - leninismului sunt companiile, economia capitalista.
Evident, aici ea nu se mai numeste doctrina. Este viziune, misiune, etc.
Ati observt vreodata evolutia unui nou venit intr-o multinationala? Sau intr-o banca?
In special in cazul celor tineri aflati la primul sau al doilea job.
Interesant este sa observi evolutia acestuia in primele trei luni. La sfarsitul celei de-a treia luni vei observa ca paseste altfel, ca pozitia capului s-a schimbat, ca modul in care isi prezinta cartea de vizita (in special seara in club) este diferit, ca altfel spune "eu lucrez la ...".

Efectul doctrinei este evident, desi, modul de ingurgitare este altul.
The king is dead, long live the king.

Adio "Invatamanutlui de partid", wellcome workshop-urilor de identificare a valorilor firmei si conspectelor din "carti de specialitate".
Prezentarilor corporate, in care se perinda zeci de slide-uri colorate care iti induc: suntem in top, suntem cei mai buni, fii mandru ca esti membrul acestei organizatii.
Sigur, ca si instrument de comunicare interna, toate acestea sunt mai mult decat binevenite, dar, tonul face muzica.
Noua doctrina are grija sa-ti inoculeze, odata cu mandria pentru realizarile companiei, si un virus periculos care iti induce boala dependentei, ajungi sa crezi ca in afara companiei esti nimeni, crezi ca fara eticheta lucioasa nu valorezi nimic.
Si toate acestea, pentru ca promotorii noii doctrine au grija sa egalizeze angajatii, cu faimoasa fraza: "totul se datoreaza echipei".
In acel moment individul a disparut.
Nu vi se pare cunoscut? "Clasa muncitoare conduce comunismul spre noi culmi, bla bla"
"Echipa face, drege, bla, bla"
Individul uniformizat, reapare abia in viata privata cand, indiferent de moment, va aduce in discutie cine este, unde lucreaza si cat de grozavi sunt "ei" fata de concurentul x.
El reapare in "noi muncim nu gandim".
Iar cei care vor sa se diferentieze, sunt priviti cu neincredere si se depun eforturi pentru reintroducerea lor in formatie, sa se integreze in echipa.
Inainte te chema secretarul de partid, acum CEO-ul.
Metoda, insa este aceeasi.
Este un Matrix, la un alt nivel, mai mic, dar Matrix.
De aceea ii admir pe NEO ai organizatiilor, si, mai ales pe NEO care reusesc.
Sunt usor de recunoscut. Ei sunt cei care au spus "imi place" fara sa tina cont de parerea majoritatii.
Si fac ceea ce le place.
Un NEO lasa job-ul de birou si face off-road extrem, ajungand sa ia startul la Paris - Dakkar, altul strange in jurul lui oameni buni, "celebrand diversitatea", pastrandu-i prin recunoasterea valorii individuale si abia apoi pe cea a echipei.
Sunt cei care duc alimente batranilor din sate izolate fara sa cheme 5 televiziuni pentru asta, sau renoveaza monumente istorice doar pentru a nu le lasa in paragina.
Sunt cei care se prind in joc la teambuilding, inalta zmee cot la cot cu ceilalti, joaca sotron sau danseaza pana dimineata.
Ei sunt cei care fac diferenta.
Sunt cei care te fac sa te duci dimineata la munca cu zambetul pe buze, cei carora le arati primii inelul de logodna sau le dai telefon cand ai avut accident.
Si te fac sa uiti de sentimentul de vinovatie pe care il porti stiind ca si tu faci parte din armata de promotori ai noii doctrine.

Povestiri din spatele biroului

Inainte de a incepe

8:30 - 17:30, "Ce faci? Tot la munca esti?", strategii, deadline, "Aseara iar ai venit la 11!", contract, probe de sunet, conferinta de presa, necesar, buget, materiale, to do list, "Iar nu e gata?", workshop, nervi, conferinte, ad-uri de presa, shooting, " stii cine sunt eu, bai? ", concepte, frustrari, trupe, aprobari, DJ, "faci asa ca spun eu!", sponsorizare, parteneriat, CI, frustrari, vizual, brand awarenes, mail-uri, telefoane, signalistica, fitze, pliante, hostess, targuri, montaj, "haide frate, da-mi si mie o mana de ajutor", meniuri, oboseala, "priceputi",... si cele 10 minute in care te bucuri ca "a iesit si de data asta".

Si alte 10 minute in care, din spatele biroului, observi.

Ei bine, aici, se vor regasi acele 10 minute in care am privit, uneori din loja, alteori din primul rand, uneori de pe locurile din spate, spectacolul din cele n +1 ore la job. Este o poveste subiectiva, indoor si outdoor, fara ordine cronologica sau geografica, fara nume de personaje, fara pretentia de a restitui vre-un adevar universal.