miercuri, 6 noiembrie 2013

Asteptari si pomicultura

Intr-o discutie despre asteptari, cineva mi-a spus ca eu ma uit la un mar si ma astept sa-mi dea pere.
In primul moment m-am amuzat, apoi, firesc, m-am indignat: Cum vine asta? Ce eu nu pot deosebi merele de pere? Nu deosebesc patrunjelul de leustean, dar merele de pere?
Iar, mai apoi, ca nota de baza a unui parfum, m-a izbit sinceritatea, am dat un pas inapoi si, la o privire mai atenta, am remarcat ca sunt intr-o livada de meri, asteptand un fruct care, de fapt, imi provoaca gastrita.
Chiar in fata mea era un mar soi dambovitean, cu frunze tunate, in trend cu o coroana putin prea extinsa in jur, nemailasand nimic sa rasara, langa el un parmen auriu atat de obsedat de control incat si-ar taia propriile radacini. Mai la dreapta, un fel de ionatan altoit cu egoism feroce cu "vreau" inscriptionat pe fiecare frunza. Ceva mai incolo un soi pitic de golden, invarteste ceva "combinatii" avantajoase de frunzis.
Livada nu e mare dar e consistenta. Am si soiul bot de iepure varianta "mi se cuvine", Granny Smith "vaaai dar tu stii ca" si Money-crisp "crezi ca poti tu sa..".
Mda, si pentru ca nota de baza tine cel mai mult, momentul  meu de sinceritate s-a prelungit suficient incat sa imi amintesc ca mie nici nu imi plac perele.
In consecinta, daca tot ma agit cu livada de meri, poate ca nu ar fi rau sa realizez ca nu voi primi altceva decat ce pot ei sa ofere, sa pun de un suc sau sa-i altoiesc cu altii mai buni si sa vand fructele la export, iar eu sa ma ma imprietenesc cu un piersic. Macar acolo stiu din start ca fructele sunt usor paroase.

marți, 29 octombrie 2013

Cioburi din noi

Cineva spunea ca Dumnezeu ne-a lasat o bucata de lume pe care sa o reparam.
Ma uit insa in jurul meu si ma intreb daca nu cumva am deteriorat mai tare bucata pe care ar fi trebuit sa o reparam.
Si, din nou ma simt ca un cobai in laboratorul altei lumi, pion al unui experiment a carui ecuatie se schimba constant.
Cumva, candva, nu stiu prin ce imprejurare, stocul cu materiale de reparatii s-a ispravit.
Cumva, orice incercare de a repara, indrepta sau petici, este sortita esecului.
Si totul porneste de la noi. Neputinciosi in a ne repara pe noi insine.
Incercam, abuzam chiar de fraze si pilde motivationale, ne batem pe spate unii pe altii incurajandu-ne ipocrit.

Cum sa pretindem ca incercam sa reparam lumea, cand aruncam de-a valma la gunoi fotografii vechi si prieteni noi, altruism si job-uri dificile, cartile copilariei si obstacolele peste care nu vrem sa trecem, PET-uri, resturi de mancare si oamenii de langa noi?
Alegem calea minimei rezistente motivand lipsa de timp, criza, nevoia acuta de mai mult. Ne conjugam cu a avea cand a fi este atat de la indemana. Un stol de pasari gri si negre zburand in directia unei himere fara a pune nici o secunda la indoiala pricepera si motivatiile conducatorilor de zbor. Un stol zgomotos plangandu-se constant de imperfectiunea lumii pe care o strabate, fara a privi macar o secunda la ce lasa in urma. Atat de preocupati sa ne "integram"incat nu realizam ca lasam in urma cioburi din noi, care de multe ori, nu mai pot fi recuperate.
Nu realizam decat atunci cand, "integrati"gata suntem lasati la o margine de drum pentru ca, intre timp, viziunea leaderilor s-a schimbat si, cumva, integrarea asta nu mai corespunde noii himere.
Abia atunci incercam sa adunam ce a mai ramas din noi, peticindu-ne intr-un fel de Frankenstein al propriei noastre vieti. Abia atunci incercam sa ne adunam resturile de pene colorate si incercam cu disperare sa le lipim peste penajul anost pe care ni l-am insusit.
Si speram ca cineva, sa schimbe din nou ecuatia experimentului si unul dintre noi ajuns de cealalata parte a tablei de sah, sa alunge griul intr-o lumina de culori oprind pentru o secunda macar goana lui "a avea". Iar din seva lui "a fi" sa extragem lutul eurilor regeneratoare.

joi, 27 iunie 2013

Maine...

Maica Tereza spunea "L-am rugat pe Dumnezeu sa nu imi dea mai mult decat pot duce. Mi-as fi dorit, insa, sa nu aiba atata incredere in mine".
In ultimele luni, vorbele astea mi se perinda in minte ca un laitmotiv. E drept ca sunt acompaniate si de motto-ul lui Scarlett O'Hara: "Am sa plang maine".
Cumva, maine se tot amana, sau evenimentele imping acest maine cat mai departe. 
Maine vine, de fiecare data cu alte bariere pe care, cumva trebuie sa le depasesc. Maine este ca un labirint miscator prin care alerg orbeste evitand zidurile in ultimul moment.
Maine vine cu sperantele celorlalti si cu "trebuie". 
Maine sunt frustrarile lui "si acum ?" adunate langa cele cauzate de ignoranta si indiferenta celor care cred ca un venit mult sub aspiratiile lor le indreptateste  comportamentul.
Maine aduce cu sine eterna scuza "stiti, este criza" in spatele careia se afla, de fapt, "nu vreau, nu imi pasa, nu ma intereseaza si ce beneficiu as avea eu daca".
Maine sunt mastile unei piese de teatru cu atatea personaje, incat "Imi place de tine cand esti naturala" este déjà un compliment.
Maine vine cu temerile ascunse sub carcasa "masinii de razboi germane".
Maine aduce intrebarile si neputinta, pasii marunti dincolo de limitele pe care le credeai si, din nou, frustrarea de a nu putea face mai mult.
Maine este stransul din dinti pana la scrasnet, rasul nervos si "Misiune imposibila"nici nu mai stii ce numar.
Maine, pare hotarat sa testeze fiecare limita.
Maine e un alt pariu cu mine. Si astept acel maine in care voi depasi doar limita legala de bucurie.
Dar, probabil asta va fi maine.... 

Join

Radio Whisper | RadioWhisper.com