marți, 27 ianuarie 2009

De che

Exista cateva personaje al caror nume suna cunoscut pana si rapp-erilor din Harlem : Hitler, Cleopatra, Che Guevarra, Dalai Lama, Madonna, Fidel Castro si Marilyn Monroe.
Dintre toate, cel mai interesant mi se pare "El Comandante".
In primul rand, pentru ca, dincolo de propaganda din ultimul bastion al comunismului, respectul oamenilor simpli din Cuba pentru Che, este real.
In al doilea rand, pentru ca figura lui este omniprezenta pe toate articolele de inspiratie army si pe tricourile funny din Amsterdam.
Si, spre surprinderea mea, l-am descoperit pe zidul din chirpici al unei bodegi in Lamu, pe coasta de est a Africii.
In momentul in care gasesti figura legendara a Revolutiei Cubaneze intr-un oras ramas in secolul 14, realizezi ca, dincolo de propaganda, numai charisma duce legenda mai departe.
Che Guevarra este aproape un substantiv, sinonim pentru rebel si revolutie, este simbolul fortei care rastoarna ierarhiile si sparge barierele.
In ultima instanta este simbolul depasirii propriilor limite.
Un medic argentinian burghez, suferind de astm bronsic a devenit varful de lance pentru Revolutia lui Fidel.
Intr-o companie "El Comandante" este angajatul rebel, care cere explicatii si refuza sa mearga cu spinarea plecata in fata "superiorilor ierarhici". Leaderul informal.
De che uitam insa, sa-l asociem cu tenacitatea de a-ti urma calea si capacitatea de a-i face pe ceilalti sa te urmeze chiar daca esti outsider si vorbesti curios?
De che vedem numai forta razboinica si omitem charisma pe care ti-o dau propriile idealuri si care poarta legenda mai departe?
Poate pentru ca ne lipseste curajul de a alege calea spinoasa a luptei cu limitele si conditionarile autoimpuse.



duminică, 25 ianuarie 2009

Poleiala

Intr-o emisiune TV, cineva se intreba in ce masura va afecta criza nevoia de show-off a romanilor.
Nu e cazul. Renuntam la orice dar nu la poleiala.
Si teoria mi-a fost confirmata intr-o seara de inceput de week-end.
Am intrat intr-o cafenea din Dorobanti, si, inca de la usa m-a lovit "poleiala" drept in moalele capului.
Am avut senzatia ca intrerupem o reuniune de familie, toti, de la chelneri la clienti, intorcand capetele si scanand preturile hainelor de pe noi. Era evident ca nu suntem "de-ai casei" pentru ca eram imbracati pentru frigul de afara si nu conform trendurilor unei primaveri iluzorii si, in plus, in loc sa fluturam cheia de la masina, am avut tupeul sa o tin in buzunar.
Dupa ce ne-am asezat la o masa, m-am uitat de jur imprejur, cu nedumerire. Decor banal de cafenea, cu mese putine, innobilata doar de zona in care este pozitionata. Personal blazat evaluand clientii dupa telefonul mobil si cheia de la masina. Un ecran pe care rula o prezentare de modele de ceasuri, inele si telefoane.
Clienti, la cateva mese, discutii pretioase la o cafea sau apa plata cu lamaie, intrerupte doar de "studierea" atenta a telefonului, sau de aranjarea manecii puloverului astfel incat sa se vada cat mai bine ceasul de marca (aspirational la cele prezentate pe ecran) si privirea circulara "se vede?". Simulare de "glamour" la consumatie de criza.
Produsul tipic post - Revolutie, baiatul sau fata de "oras", privindu-i de sus pe "outsideri' si cu admiratie pe cei care tin prima pagina a revistelor, pentru care branding-ul personal inseamna epuizarea cartilor de vizita in cluburile de fitze si confunda barfa marunta si cunostintele de club cu networkingul si prietenia.
Daca te uiti prin stratul subtire de spoiala si vezi dincolo de povestirile din vietile altora, ai aceeasi senzatie pe care ti-o dau Mos Craciunii de ciocolata: atat de mari si atat de goi pe dinauntru.
Cu toate astea, ei iti dau directiile de urmat in perioada de criza: poate ca industria se duce la vale, exportul si transporturile sucomba, dar comertul de fake-uri va inflori.
Daca pana acum, se mai cumpara luxul original, acum, succesul va fi al negustorilor de "poleieli" autentice si al cafenelelor cu vitrina la strada in care sa poata fi etalate.
Si, in fond, la ce ne trebuie originalul atata vreme cat si un fals "can do the job"?

joi, 22 ianuarie 2009

Pe-un picior de plai

Da-i unui om un peste, si va fi satul o zi intreaga: invata-l sa pescuiasca, si va fi satul o viata intreaga - LAO TZU.
Asta daca el sa vrea sa invete sa pescuiasca.
Noi nu vrem.
Dam vina pe Miorita si asteptam cuminti sa ne inghita criza.
Un popor de fatalisti, bocitoare si carcotasi.
Incearca tu sa ma inveti sa pescuiesc, pentru ca eu ma voi plange cu siguranta de calitatea unditei, de locul de pescuit si de lipsa unui ceaun adecvat. Si voi astepta in continuare "inevitabilul".
In scoala primara ni s-a indus ideea ca Miorita reflecta filosofia poporului roman.
Ei bine, asa este.
Si atunci ca si acum m-am intrebat de ce a stat ciobanul si a astepta sa fie omorat cand putea face destule.
Acum am si raspunsul: oficial, asa se nasc martirii, de fapt pentru ca e mai simplu sa stai sa astepti fara sa faci nimic altceva decat sa te jelui de mila celor care te vor plange.
Uitati-va in jur. Ce vedeti? Nimic?
Evident.
Criza. Vine criza. A venit criza. Se adanceste criza.
Noi?
Ca si ciobanul mioritic, ne asezam sarica sub cap, privim la stele (eventual cele de pe steagul american) si asteptam.
Nu misca nimic.
Avem un guvern. Ei si? Lasam criza in standby, pana ne impartim noi jucariile.
Avem un sistem bancar. Vorbim despre masuri de criza, dar asteptam sa se termine de impartit jucariile ca sa le punem in aplicare.
Nu avem infrastructura. Am vrea, dar nu credem ca putem atrage fonduri europene ca sa rezolvam situatia.
Agricultura e la pamant. Minunat, dar nu e domeniu prioritar.
Ar trebui sa eficientizam procesele. Dar e mai simplu sa concediem personalul. Ce daca nu vom mai avea cu cine produce, si, automat, nu vom avea din ce plati ajutoarele de somaj.
Asteptam o solutie tot de la cei cu jucariile.
Ei, la randul lor, asteapta de la altii.
Baieti destepti insa. Pentru ca si ei tot mioritici sunt, stiu exact ce ne trebuie. Stiu ca nu ne vom apuca de pescuit si ca vom sta cu ochii la stele.
Si, ca sa nu ne plictisim, ne-au dat si noua o jucarie: oficializarea interceptarii telefoanelor, e-mail-urilor, etc.
Iar noi, asteptam fatalitatea, perorand indignati de legalizarea "invaziei in sfera personala".
Si asta, in timp ce altii isi impart linistiti zonele de pescuit pe care noi le ignoram.



sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Ordinea de zi

Avem un apetit teribil pentru nenorociri.
Crime, falimente, sinucideri, accidente, divorturi, calomnii, violuri, curentul Emo, disponibilizari, afacerea valiza, saracie, analfabeti, pedofili, proxenenti, rata de indatorare, droguri, adulter, razboi, alcool si criza.
Cam astea ar fi "headline -urile" in presa si programele de stiri.
Le ridicam audienta si ratingul consumand lacomi articole, stirile de la ora 5, "Surprize, surprize", "Test de fidelitate" si fenomenul national: Elodia.
Si, daca nu e suficient, continuam cu filme pline de violenta.
Citim si tuguiem buzele, comentam stirile intreband retoric "unde o sa ajungem dom'le?".
Ingeram mizeria umana doar pentru a ne lamenta, ne simtim "conectati", ne da un sentiment de trista superioritate si siguranta distanta. Dincolo de paravanul paginii de ziar si al ecranului, "lumea" noastra e mai buna, "bine ca nu e mai rau", "lasa ca merge si asa".
Ne plangem de mila: " e criza dom'le", urmarim avizi vestile de la Parlament si iar comentam umfland balonul cu panica. Suntem atat de ocupati sa consumam uratul incat nu observam ca ne marcheaza. Suntem incruntati, cand nu ne plangem, barfim, inventam "adevaruri" si "scenarii", invidiem dar pretindem ca suntem invidiati, stim noi mai bine ce crede si simte fiecare, indiferent de subiect, muscam, dar numai pe la spate, confundam seriozitatea cu lipsa de vlaga, discursurile cu adevarul si zorzoanele cu stilul. Cautam "normalitatea' dar firescul ni se pare regizat.
Hohotele de ras sunt zgomotoase, cartile, prea scumpe iar arta inutila.
Ridicam ochii spre cer doar daca auzim elicopterul Politiei, ratam rasaritul deasupra cupolei CEC-ului si pescarusii de-a lungul Dambovitei, nu mai avem bancuri cu Bula iar despre Paunescu stim doar ca face politica, si, in goana noastra dupa "senzational", ne ratam pe noi insine.
Ne refuzam increderea, optimismul si vointa de a merge inainte fara a calca pe cadavre, ignoram poezia si dam la o parte tot ceea ce iese din sabloanele autoimpuse. Si apoi ne intrebam unde ne-a disparut "pofta de viata".
Niciunde, este tot aici, asteptand sa se termine programul de stiri si, intre doua reclame, sa ne aducem aminte de noi.
Vorba poetului:

"Haideti sa uitam sa vietuim urît
Mai avem pe lume ce iubi
Si satui de surogate pîna-n gît
Sa refacem ordinea de zi.
Daca-i bal, atunci sa fie, totusi, bal
Si un ceai sa fiarba în ibric
Puneti viata noastra punctul principal
Si în rest sa nu vorbiti nimïc. "

luni, 12 ianuarie 2009

Antidot la Modelul de leadership made in Ro

Din ce in ce mai des imi revine in minte un fragment din "Arta conversatiei":"Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta"
Esenta valorii umane definita intr-o fraza care te obsedeaza, ramane undeva in subconstient, si o intelegi abia dupa ce viata si-a ascutit ghearele pe tine.
Abia atunci te izbeste sensul ei si te readuce la elementele de baza, la ceea ce conteaza.
In fond, spre deosebire de nunti si botezuri, procentul celor care merg la inmormantari din obligatie este mult mai mic.
Daca ii eliminam si pe cei care merg pentru a se asigura ca "dusmanul" nu mai este, si psihopatii, ne ramane un procent destul de mare de adevar.
Avem tendinta de a uita ca nu suntem eterni.
Uitam ca nisipul din clepsidra curge intr-un singur sens, si ca, la final, suntem cantariti cu aceeasi balanta.
Speram in viata de apoi, in reincarnare, dar nu avem garantii.
Probabil ca de aceea folosim activ doar 10% din capacitatea creierului. Restul este, poate, pentru uitare.
In rest, impartim lumea in tari bogate si sarace, cumparam fericire in doze mici, alergam in sus si in jos pe scari ierarhice si sociale, ne razboim pentru fasii inguste de pamant sau in numele unui zeu razboinic, secam seva copacilor pentru a ne plange mai apoi de lipsa de oxigen, si construim pentru a darama.
Ne plecam in fata idolilor, a regilor si a magnatilor. Si ne dorim si noi Puterea.
Ne uitam cu un amestec de admiratie bolnava, teama si invidie la cei care o au, la pojgita aurita a mirajului.
Paradoxal, privim intotdeauna in directia gresita. Ii admiram, adulam, invidiem sau slugarim doar pe cei pentru care puterea este o scuza pentru a-si manifesta frustrarile si rautatile marunte.
In graba de a ne profila, de a indeplini sau de a ne feri de "fulgerele" olimpienilor, pierdem perspectiva incarcandu-ne cu si mai multe "task-uri" si "to-do list", nu mai vedem padurea din cauza copacilor.
Si pe asta mizeaza olimpianul.
Pentru ca, de sub teancul de sarcini urgente, nu mai ai timp sa remarci izbitoarea asemanare a "zeilor" cu "nobilimea" de la Curtea Regelui Soare. Nu mai vezi decat peruca, pudra si parfumul, dar nu si ce se ascunde in spatele lor.
Daca indepartezi mobilierul si accesoriile de birou, telefonul mobil, evident capat de serie, masina de serviciu, supa calduta a businessului functional si "networking-ul", constati, uneori, ca "bufnitele nu sunt ce par a fi".
In spatele recuzitei care defineste pozitia , se ascunde incrancenarea salamului cu soia, razbunarea rasetelor rautacioase din copilarie, refularea golului sufletesc si incapacitatea de a-si depasi propriile tare.
Manifestarile exterioare sunt, de cele mai multe ori, direct proportionale cu nivelul frustrarilor acumulate in urcarea pe scara ierarhica, respectand neabatut modelul de leadership made in Ro.
Improasca venin de sus in jos, calca pe capete plecate, la inceput pentru a-si pansa orgoliile ranite, mai apoi dintr-o nevoie bolnava de recunoastere si totul sub peruca atent pudrata a "implementarii sistemului de management".
E ca un drog. In fiecare zi mai mult, in fiecare zi o noua treapta, un nou truc pentru a pacali timpul, un carusel ce pare de neoprit in furia de a inchide toate usile catre "ceilalti", de a nu-si lasa loc de "buna ziua".
Castele de nisip pe care le poti darama cu o singura fraza: "Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta".

marți, 6 ianuarie 2009

Supersonic

Se spune ca 2009 este primul an dintr-o noua era. Epoca schimbarii perceptiilor.
Posibil.
Semnele sunt in jurul nostru: timpul comprimat, sarbatori de iarna in care spiritul Craciunului a fost inlocuit de zbateri politice si reclame, conflicte armate si spectrul unei crize mondiale amplificat de panica politicienilor.
Si noi, traind fiecare zi in viteza a cincea, zbatandu-ne intre rate, sefi, decibelii din trafic, scari ierarhice si sociale, barfe, calcule si cheltuieli, tabloide si atac informatic.
Un supersonic coborand cu viteza prea mare catre puntea portavionului, si care trebuie sa agate carligul pentru a se opri la timp.
Poate ca trebuie sa aterizam, si, inainte de a decola din nou, pe durata verificarii tehnice, sa stabilim cu noi insine, care este misiunea noastra si cum vrem sa o indeplinim.
Deschis, cinstit si luand in considerare greselile si defectiunile tehnice.
Pentru ca in aceasta misiune nu ne putem permite sa omitem faptul ca altimetrul s-a defectat, ca trenul de aterizare nu raspunde la comenzi sau ca, la ultima decolare, nu am pastrat distanta de esalonare.
Decolarea este optionala, aterizarea, insa, obligatorie. De aceea, trebuie sa ne asiguram ca avem un carlig sigur care sa ne tina pe punte, temperand viteza.
Indiferent de zbor, goluri de aer, sabotaje si defectiuni, avem intotdeauna nevoie de ceva care sa ne readuca la sol.
Iar acel ceva suntem noi. Fara mastile cotidiene, dezbracati de conventii si ierarhii, fara regrete si invidii, noi, cu bune si rele, cu zambete si lacrimi si sperante.
Noi suntem cei care conteaza, carligul care securizeaza aterizarea indiferent sub ce pavilion navigheaza portavionul.

joi, 1 ianuarie 2009

Este atata rutina in lume

"Este atata rutina pe lume si atat de putin adevar" _ Ileana Vulpescu
In fiecare zi ne dorim sa evadam din rutina, dar, creem reguli de utilizare a adevarului.
La sfarsitul fiecarui an tragem linie, evaluam, ne facem promisiuni pentru ca din prima zi a urmatorului an sa uitam de ele, sa ne aruncam in mijlocul tornadei cotidiene.
Cautam adevarul dar ne lasam inselati de promisiuni si discursuri populiste.
Am vrea sa ne fie mai bine, dar ne impiedicam in propriile compromisuri.
Ne promitem ca vom privi inainte, dar ne lasam trasi inapoi de propria noastra nesiguranta.
Nu stiu care sunt ultimele modele Prada, dar stiu care sunt ultimele tendinte in "moda office".
Ne zbatem sa obtinem venituri si cat mai multe avantaje, job-uri cat mai standardizate, cat mai multe regulamente de urmat, organigrame si fise de post cat mai detaliate.
Asta cautam.
Insa nu este cool sa afirmi ca asta iti doresti.
Trendy este sa te plangi de rutina, ca sunt prea multe regulamente, dar, eventual, mai faci si tu inca unul, de lipsa de flexibilitate, dar sa te ascunzi in spatele normelor de fiecare data.
Sustii gandirea "out of the box", dar procedurezi creativitatea. Condamni sabloanele, dar le folosesti constant.
Poate ca este o reminiscenta din "epoca de aur", o influenta a multinationalelor sau doar nevoia acuta de siguranta a rasei.
"Moda office" ne acapareaza, devine parte integranta a normalitatii.
Le spunem celorlalti ceea ce vor sa auda, vorbim despre importanta carirei sau a familiei in functie de context, depersonalizam comunicarea, consumam surogate alimentare si ne inconjuram cu surogate de prieteni pe care le numim network.
Citim presa pe internet, mergem la evenimente mondene dar nu mai avem timp pentru prieteni, infieram barfa dar consumam tabloide, citam ultima carte a lui Coelho dar omitem sa spunem ca, de fapt nu ne place sau nu l-am citit.
Ne punem o masca pentru job dar uitam sa o mai scoatem la sfarsitul zilei. Devine parte din noi. Devenim ceea ce pretindem.
Si apoi: " Este atata rutina in lume si atat de putin adevar".

Join

Radio Whisper | RadioWhisper.com