joi, 26 februarie 2009

2 in 1

Pentru ca Mugur a aruncat de doua ori manusa, reactia mea este una tipica societatii de consum: 2 in 1 ca samponul:

SUNT: eternul calator in cautarea orizonturilor largi. Un colectionar de zambete si gesturi neterminate. Un receptor de ganduri si emotii, vesnic in cautarea luminii, camuflat in uniforma incomoda a unei realitati cazone. Uneori sunt Madam Panseluta.
AS VREA: sa am curajul de a pasi pana la capat pe caile nebatatorite
PASTREZ: zi cu soare si amintirea fiecarui om frumos pe care il intalnesc
MI-AS FI DORIT: sa stiu mai mult, sa pot ierta mai curand sa pot fi mai mult eu in rlatia cu ceilalti
NU-MI PLAC: parvenitii, habotnicii, gospodinele moraliste si ci care s-au dotat cu ochelari de cal pentru minte
MA TEM: de autosuficienta , de invazia falsilor leaderi si de "lasa ca merge si asa"
AUD: linistea rasaritului de soare in savana
IMI PARE RAU: ca am falsat zambind celor pe care ar fi trebuit sa-i ignor, ca nu imi ascult intotdeauna instinctul si ca noi suntem calaii propriilor noastre suflete
NU SUNT: ceea ce si-ar dori altii sa fiu si nici atat de pozitiva pe cat ar trebui.
DANSEZ: cand imi place muzica si anturajul
CANT: doar sub dus ca sa nu sparg timpanele nimanui
NICIODATA: nu spun "niciodata". Am invatat ca roata se intoarce atunci cand te astepti mai putin
RAR: te las sa ma vezi la pamant
PLANG: atunci cand s-a umplut paharul
NU SUNT INTOTDEAUNA: asa cum mi-as dori. Dar asta imi arata ca mai am de lucru cu mine insami
NU IMI PLACE DE MINE: cand trebuie sa tac si sa inghit pentru ca nu pot face nimic si nici cand nu pot deosebi adevarul de fals
SUNT CONFUZA: atunci cand drumul pare lin; stiu ca vor urma gropi greu de ocolit
AR TREBUI: sa fiu ordonata, sa stiu sa gatesc, sa "ma conformez", sa falsez social, sa... Dar chiar trebuie?

Si acum "balsamul":
1. O ciudatenie, o chestie care te face (sau te-a facut candva) ciudat in ochii celorlalti.
Daca ar fi sa-i ascult pe cei din jur, sunt multe ciudatenii, nu una. Poate faptul ca ma placi sau nu. Neutru nu exista.
2. Fraza pe care o folosesti cel mai des si de unde vine ea…
"In concluzie" e o fraza pe care o folosesc pentru ca, atunci cand discut cu cineva, am tendinta de a-i transmite doar finalul unui rationament.
3. Filmul din 2008 care ti-a placut cel mai mult.
E serialul care imi place cel mai mult, Dr. House MD.
4. 3 defecte pe care le ai.
Acord prezumtia de nevinovatie, te iert dar nu uit si musc daca sunt calcata pe coada chiar daca astept ceva vreme ca sa o fac.
5. Cand esti cu adevarat fericit?
Cand intalnesc oameni frumosi pe dinauntru, cand reusesc sa fac ceva bun pentru cineva, cand e soare afara, cand iubesc si cand intalnesc persoane care se pot uita in ochii tai fara a fi psihopati.
Si, mai ales, cand ma pot exprima liber (mental, verbal si corporal) si cand privesc rasaritul de soare in savana.

duminică, 22 februarie 2009

Versus noi insine

"Inteligenta Artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale!"
Simplu si cuprinzator. De ce sa ne mai zbatem?
Suntem inconjurati! Mai rau, ne complacem.
Ridicam Prostia la rang de strategie, si apoi ne chinuim coloana facand plecaciuni.
Ne chircim personalitatea de frica pierderii locului de munca si uitam ca in viata exista si cai nebatute.
Ne paralizeaza spectrul crizei.
Ne uitam in sus catre templul Prostiei si asteptam.
Tot cee ce primim sunt norme goale de continut, "modificari strategice" menite sa eficientizeze ceva, orice, dar care nu sunt, de fapt, decat o intoarcere la o structura modificata anterior tot pentru eficientizare.
Prostia are o calitate: este autosuficienta si un mare atu: este smechera.
Mai mult: noi am impus-o ca leader. Mai departe si-a creat singura reteaua.
Si in acest mod simplu ne-am dezarmat singuri in fata oricarei crize.
Hai sa analizam: sa presupunem ca solutia iesirii din criza, ar fi productia nationala de elefanti.
Mari, mici, de plus sau din piatra, cu trompa ridicata sau coborata, de toate marimile si culorile.
Si sa mai presupunem ca pentru a functiona eficient, fabrica de elefanti are nevoie de 300 de angajati, un sediu de 1000 - 1200 mp cu sali de conferinta cu tot si un singur CEO.
Simplist, stiu, dar sa continuam.
Buun, neamtul, ar folosi exact atata forta de munca, exact suprafata necesara dar ar angaja in proportie de 30% persoane cu diverse handicapuri.
Austriacul, ar folosi 200 de oameni care sa faca munca celor 300, 750 mp si cel putin 2 CEO.
Francezul, ar considera suficienti 150 de angajati, 50% fiind francezi, ar mai crea vreo 2 firme catre care sa externalizeze cate ceva si ar avea ceva mai multi sefuleti ca sa arunce pisica de colo colo.
Chinezul, ar aduce 600 de angajati pe care i-ar plati ca pe 200, intr-un spatiu de 500 mp, dar ar avea un randament de 200%.
Asta ar face ei.
Noi?
Simplu.
Noi vom avea 600 de angajati pe o suprafata de 3000 mp, platiti ca 1200 ca doar specialistii in elefanti sunt greu de gasit, un CEO si minim 2 adjuncti, daca nu 3, pentru obiectivitate.
10 divizii acolo unde este necesara doar una si, evident, una singura acolo unde sunt necesare mai multe, doar pentru a le mai "eficientiza" din cand in cand prin permutari, fie pentru a justifica activitatea, fie pentru a mai crea pozitii noi in structura.
Interpunem cel putin 3 persoane intre cel care generaza o actiune si cel care trebuie sa o execute, mai ales in cazul in care este nevoie de rapiditate.
Ne dotam cu cea mai noua tehnica de calcul, dar nu stim sa folosim Vista sau Excel, iar Internetul il privim ca pe un apanaj al adolescentilor ignorand avantajele evidente.
Ne plangem ca nu avem angajati performanti dar la Directia elefanti albastri il punem sef pe cel de la Puericultura elefantilor roz fara trompa, iar cel de la Analiza efectelor crizei asupra metabolismului elefantilor verzi este un specialist desavarsit adus cu mari eforturi de la Compania de promovare a lumanarilor tip candela cu miros de viata mai buna.
Comentam bugetul: prea mic dupa parerea noastra, analizam criteriile de "performanta" si satisfactia clientilor, 1 si cu 1 fac 2 sau 5 dupa caz, ne agatam de sabloane: " asa a fost intotdeauna" iar daca vine unul cu o solutie care se foloseste de 6 ani in Europa, avem argumentul suprem: " si cum si-au dat ei seama ca functioneaza intr-un timp asa scurt?" .
Facem plecaciuni: "da sefu', sigur sefu'", si nu avem curaj sa spunem ca legislatia s-a schimbat dar Normele privind plasarea elefantilor hibrizi nu, sau ca strategia de comunicare virala nu presupune sa imbolnavim pe cineva.
Avem tot felul de scuze: "nu s-a schimbat inca mentalitatea", "trebuie sa eficientizam activitatea, dar dureaza", etc.
Incercam sa nu ne abatem de la calea batuta, chiar daca asfaltul s-a crapat de mult si ne impiedicam de gropile lui "lasa ca merge si asa".
Dar, peste toate, aruncam poleiala participarilor si "membership-urilor" pretioase la tot felul de comitete si comitii, palida scuza pentru "nu stiu, dar ma dau mare".
In final, cand tragm linie, ce avem?
Declaratia de presa: " In ultimul an, Compania noastra a adus un val de noutati pe piata de profil pe fondul unei cresteri cu 250% a profitabilitatii, in baza implementarii unor tehnici novatoare de crestere a trompei elefantilor", etc.
Realitatea: " Cati elefanti din aia hibrizi am vandut? 3? Si aia au fost returnati?"
Si iar permutam si "eficientizam". Asta asa ca sa nu ne poate spune cei de la Autoritatea de gazduire a elefantilor ca nu am facut ceva.
A, si dam vina pe criza. Cea mai buna scuza.
Si pe Prostie.
Dar uitam ca noi am ales Prostia ca scuza la lenea de a descoperi caile mai putin batute.
Bagam capul in computer si ne ascundem de realitatea creata de noi.
Si apoi: "Inteligenta artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale".
Noi, insa, avem. Dar trebuie sa vrem.

marți, 17 februarie 2009

Nu e de ajuns sa iubesti

Sunt satula pana peste cap de ziua lui Valentin si de Dragobete in forma lui comerciala.
De ipocrizia baloanelor roz si a cutiilor si cutiutelor in forma de inimioara, de emisiunile in care vedeta x este ceruta in casatorie de iubit / iubita neaparat in direct ca sa creasca rating-ul.
Fac alergie la simulacrul de romantism care pluteste in aer si petrecerile "pentru indragostiti" din cluburile de fitze la care toata lumea bea cocktail-uri roz.
Si la expresiile gen " pe mine ma lasa rece Valentine's Day", "Dragobetele este sarbatoare romaneasca" urmate de dezmagirea manifestata cat mai evident cu putinta daca el nu a aparut cu un "nimic", un "cadouas" legat cu funda roz.
Nu cred ca am nevoie de o zi sau o luna anume ca sa spun "te iubesc".
Am nevoie doar de curajul de a-mi asuma sensul deplin al lui "te iubesc".
Mai departe, cuvintele lui Jaques Salome primite astazi pe mail spun restul.



"Nu e de ajuns sa ii spun te iubesc daca nu pot primi toata aceasta dragoste in mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit daca relatia mea nu este in acord cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,trebuie de asemenea sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei, daca nu stiu sa le primesc sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada ca vreau o relatie de cuplu cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada ca ma poate iubi, daca mie mi-e teama de iubire sau mi-e frica sa devin dependent
Nu e de ajuns sa ma las iubit daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns sa fiu pasional daca nu disting nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns sa ma arat cu ea daca nu o vad cand suntem impreuna.
Nu e de ajuns sa ii promit ziua de maine daca nu sunt capabil sa traiesc in prezent.
Nu e de ajuns sa ii spun: vreau sa traiesc cu tine daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns sa ii spun: poti conta pe mine daca eu sunt inca dependent.
Nu e de ajuns sa ii fiu fidel daca simt ca nu imi sunt fidel mie insumi
Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul de a spune toate acestea si mai multe
pentru a incepe sa construim impreuna dincolo de intalnire, o relatie plina de viata.". - Jacques Salome

duminică, 15 februarie 2009

Carte de vizita

Ne plac cuvintele mari, titlurile si cartile de vizita.
Ne place sa credem ca noi stim cel mai bine, ca "solutia" este la noi, ca suntem "specialistii".
In general, toti ne pricepem cel mai bine la ceea ce face altcineva, stim cel mai bine sa gasim gauri in schweitzer, prezumtia de nevinovatie este "o chestie de la americani dom'le" iar feed-back-ul este inlocuit cu barfa pe la colturi si rautatile marunte.
Ne prevalam de "asa s-a facut intotdeauna" fara sa avem raspuns la "de ce?", aplicam orbeste norme si proceduri fara sa remarcam greselile elementare de matematica din formule, comunicam fara sa spunem ceva, si, apoi, ne uitam invidiosi in curtea vecinului si ne intrebam: "de ce el si nu eu?".
Ne inghesuim sa devenim membri in tot felul de asociatii, nu ca ne-ar interesa foarte tare sa facem ceva, dar titulatura da bine pe cartea de vizita.
Suntem experti in toate si in nimic, transformam opiniile personale in axiome de business, privim de sus tehnicile noi, inventam cat mai multe norme care sa blocheze accesul noului.
Pretindem ca suntem deschisi la nou, ca orizontul nostru e larg, dar, din secunda in care ne vedem cu "Manager" pe cartea de vizita, orizontul se restrange brusc la ceea ce apoi numim "punctul meu de vedere".
Alergam dupa titulaturi bune de pus pe "business card", ca si cand ne-ar conferi un titlu nobiliar. In curand o sa ne punem "din greseala" si cate un "von", ca poate ne foloseste la ceva.
Consumam teribil de multe bucatele de carton, impartind in dreapta si in stanga ego-ul si nevoia de "recunoastere" si colectam nume si pozitii asa cum faceam colectie de servetele cand eram copii.
Zambim fals si impartim complimente in care nu credem, simulam sinceritatea dar ne este frica de ea.
Dar cel mai tare ne este frica de intalnirea cu cei care chiar stiu.
Ne e frica de criza pentru ca simtim ca valorile se vor reaseza, ca va trebui sa demonstram autenticitatea titlurilor de pe cartea de vizita.
S-a terminat cu frazele autosuficiente de genul: "lasa ca stiu eu ca aia care ne cer info pe site sunt cel mai putin informati", gata cu suprematia "hartiilor" si "noi toti stim despre tot".
Acum, in loc sa palavragim "importanti" despre simpozioanele la care am participat, trebuie sa facem sa se intample lucruri, sa ne adaptam rapid, sa tinem cont si sa aplicam metodele pe care le-am respins pana ieri.
Si ne este frica, pentru ca de cealalta parte a baricadei se afla cei care stiu.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Urcus

Uneori am impresia ca urc pe un drum ingust catre un orizont in ceata. Perspectiva se schimba, constante sunt doar prapastia, peretele de stanca si "trebuie".
Mi-as dori sa fiu vultur sa pot zbura sau capra neagra sa pot sari pe stanci, dar, iata-ma pelegrin urcand Golgota unei himere.
Intotdeauna am crezut ca raspunsul se afla acolo, dincolo de ceata si nici o clipa nu mi-am imaginat ca l-am avut tot timpul in buzunar.
A fost nevoie sa dau la o parte mastile din jurul meu ca sa realizez ca, de fapt, calea este importanta, nu ceea ce se afla la capatul ei.
Ca, la capatul drumului, nu te va intreba nimeni daca ai urcat incet sau repede, dar vei fi intrebat ce ai invatat de-a lungul lui.
Ce ai vazut, daca ai gasit cuibul vulturului sau floarea de colt, cate rasarituri ai privit si cate capre negre ti-au iesit in cale.
Cine ti-a fost alaturi si cine nu, de cate ori ai plans sau de cate ori ai intins o mana prieteneasca.
De cate ori ai iubit si de cate ori ai stat de vorba cu tine insuti.
Cred ca, la capatul drumului, cineva pune in balanta, cata fericire ai primit si cata ai dat, vorbele bune si gandurile negre, binele de dragul binelui si raul gratuit.
Nu poti trisa pentru ca balanta stie masura exacta a lucrurilor, iar cararea iti cunoaste urma pasilor,
Tot ceea ce poti face, este sa urci cu incredere in tine si sa te bucuri de fiecare pas chiar daca, uneori, te dor ingrozitor picioarele.




marți, 10 februarie 2009

Poveste

"La barza chioara ii face Dumnezeu cuib" - zicala populara

"Intriga" pe scurt:

Pui de boxer (boxerita), luat dupa multe rugaminti avand ingrata misiune de inlocuitor.
Conflict deschis intre boxer si mama devenita dog-sitter.
Plansete si ultimatumuri: "ori eu ori ea".
Si dilema: "si acum?"
Internet, provideri de zgarzi de dresaj si, in fine, un site cu preturi rezonabile.
Telefon si... surpriza: "nu mai vindem accesorii de dresaj", urmata de: "dar facem dresaj"
Si, de aici, o conversatie extrem de lunga.
Apoi, un nume cunoscut, si constatarea: dar noi ne cunoastem!, urmata de"ce problema ai?"
Si, una bucata boxerita, este cazata si incepe dresajul la padocul in constructie.
Final: dupa 5 luni de, boxerita se intoarce acasa, dresata si cu apucaturi de caine lup.

Dar povestea nu este asta.
Povestea este despre oameni normali in vartejul de anormalitate egoista.
Despre oameni care iubesc animalele si asta se vede in modul in care este gandit fiecare detaliu al "hotelului" de caini.
Nu are nici o legatura cu "hotelurile" de fitze unde dai bani si iti iei cainele bolnav inapoi.
Este nou nout, padocurile au gresie si incalzire in podea iar mancarea este chiar premium.
Despre oameni care pun pe primul plan calitatea a ceea ce ofera si abia apoi profitul, relatia interumana fara meschinul "da' mie ce imi iese?".
Despre bucuria de a descoperi inca doi "Neo", care fac ceea ce le place, cu profesionalism si dragoste de animale.
Se poate ca acest post sa para sau chiar sa fie patetic. Si?
Eu il consider mai degraba trist.
E trist sa ajungem sa ne bucuram ca mai descoperim si Oameni in jurul nostru.
Si, mai ales, profesionisti.
E trist ca nu ne putem revansa decat cu un simplu "multumesc" si e si mai trist ca, uneori, uitam sa-l spunem pentru ca noi suntem de parere ca ni se cuvine.
Norocul nostru ca "la barza chioara ii face Dumnezeu cuib"

joi, 5 februarie 2009

Hiena de birou

"Hienele sunt atat de urate, incat nici mamele lor nu le iubesc" - Stephen Mutumba
Mda si mai sunt si hermafrodite.
Urate creaturi. Cercetatorii spun ca sunt extrem de inteligente. Probabil.
Insistente? Cu siguranta.
Am urmarit intr-o dimineata ritualul unei familii de lei.
E drept ca ajunsesem la ceva timp dupa ce vanasera, masculii tocmai terminau partea cea mai buna a prazii paziti de leoaice si pui care isi asteptau randul.
Tot acest ritual vazut de aproape te fascineaza. La fel de interesant, insa, este si spectacolul care se desfasoara de jur imprejur.
Pe noi ne calauzisera vulturii zburand in cercuri deasupra locului. Atrase de mirosul de sange cald, au inceput sa apara hienele. Intai timid, una cate una, apoi din ce in ce mai aproape.
Leoaicele deranjate de sunetele inalte, chitaite intorc capul catre ele.
Acestea se retrag, spinari cocosate, cozi atarnand intre picioare intensificand chitaiturile.
Dansul a continuat o bucata de vreme, un pas inainte, doi inapoi la maraielile leoaicelor agasate.
Intr-un tarziu, acestea pleaca satule, intorcand din cand in cand capul spre hienele care inca asteapta.
Odata ce leii se distanteaza suficient pentru a se simti in siguranta, hienele prind curaj: unele alearga demonstrativ pe urmele "regilor", celelalte se reped lacome asupra lesului, la concurenta cu vulturii.
Inghesuiala mare la resturile festinului.
Imaginea necrofagilor napustindu-se asupra ramasitelor imi revine in minte din ce in ce mai des.
Si aici avem vanatori si vanat, lei, antilope si gheparzi. Si din ce in ce mai multe hiene.
Hiena de birou, nu e atat de urata fizic. Are doar cocoasa propriilor frustrari provenind din invidii si rautati marunte si incercarea obsesiva de a parea ceea ce nu sunt.
E colegul care se plange in permanenta ca este subapreciat, ca seful anterior l-a persecutat, ca nu se afla pe o pozitie conform pregatirii, ca toata lumea il barfeste: "fara motiv zau".
E subalternul care te ia in primire din prima zi si iti prezinta "realist" situatia. De ce el? Pentru ca ceilalti sunt "timorati".
Hiena de birou are cateva manifestari tipice:
- face curat in "zona comuna" a biroului, avand grija sa fie remarcata, motivand ca "nu poate sa stea", daca vede ca e loc, baga si o sageata mica: " nu ii inteleg pe ceilalti cum de pot sta asa",
- iti spune cat de nedrept a fost seful anterior cu el, cat l-a persecutat "inuman, zau", cat de neprofesionist era, si cat de 'diferit" esti tu, a vazut el asa din prima, pentru ca el cunoaste la oameni
- cat de mult munceste el in comparatie cu ceilalti, desi tu vezi ca toata ziua sta pe internet si rezolva doar problemele personale
- alearga sa te informeze ce barfe au aparut despre tine, tataie din buze "dom'le cata rautate", chiar daca el este zvonerul
- isi face autocritica, nu de alta dar asa nu mai poti spune tu ceva
- musca in stanga si in dreapta pe cei din aceeasi specie ca sa-si dovedeasca "loialitatea",
- incearca sa-ti spuna prin orice metoda cat esti de minunat, cat esti de bun, etc
Suna cunoscut?
Daca hiena e hermafrodita, hiena de birou, are doua fete.
In momentul in care nu mai esti colegul, sau seful, se manifesta "simptomele" versiunea 2:
- "cine ma? ala? hai sa fim seriosi! habar nu avea, bine ca l-au dat afara/a plecat ca ne tragea in jos"; "si nu ai vazut ce nashpa se imbraca?"; "ce cutra dom'le. nu stiu ce avea cu mine"
- daca pana atunci erai cel mai minunat, afli ca aveai o personalitate oribila sau imorala
- tot ceea ce nu a facut, sau a facut prost este, evident, din vina ta
- daca ii amintesti ca i-ai dat ceva de facut, devine brusc amnezic, manifestarile variind de la simpal negatie a primirii sarcinii, mail-ului, etc, pana la tonul ridicat si fata rosie de nervi in momentul in care aduci dovezi
- daca, cumva, miroase ca ar avea o sansa cat de mica sa-ti faca rau, fii sigur ca isi va concentra eforturile in acest sens, incercand sa se alieze cu noul sef ca sa aiba mai multe sanse, dar totul pe sest, ca saltul la jugulara este, totusi, apanajul leului
- si, evident, pntru a-si sterge urmele inventeaza diverse povesti pe care le profereaza acolo unde poate
Acum suna si mai cunoscut?
Ati putea crede ca, de fapt, asta este descrierea dinupaturicilor.
Nu, hiena si-ar dori sa ajunga macar la acel nivel, dar nu reuseste, mai ales pentru ca ii lipseste o calitate esentiala: nu stie sa-si faca aliante si pe orizontala si pe verticala in jos.
Crede ca numai in sus trebuie sa-si faca aliati. Sigur asta considera el ca este, un aliat.
Ei bine, aici greseste profund.
O alta hiena ajunsa sef nu il va crede pentru ca si el a facut si face la fel.
Un Dinu Paturica, il va accepta, pentru ca-i place masajul intern executat cu limba, dar nu il va promova niciodata pentru ca nu il poate pacali.
Sacalul se va alia cu el pentru o vreme pana isi va atinge scopul, si, in final se va debarasa de el intr-un mod mai mult sau mai putin elegant.
Leul il va tolera, poate i se va face mila oarecum, va aprecia tradarea dar nu pe tradator.
Leul de iarna poate se va lasa pacalit, il va lasa chiar sa creada ca poate sa muste, si ii va urmari miscarile cu un zambet in coltul gurii, asteptand sa vada ce miscari face, daca reactioneaza standard sau e inventiv.
Nu il va invita niciodata la festin, dar il va face sa-i simta gheara rece pe ceafa atunci cand se asteapta mai putin. Nu neaparat punitiv, ci doar pentru a-i reaminti ca nu va accede decat la resturile festinului.
Si, pana la urma, nu faptul ca primeste doar ramasitele este esential, pentru ca, uneori toti avem parte de resturi.
Dar faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si asaneze urmele de pozitivism si sa se automutileze moral pana la alienare pentru a se adapta la ce crede el ca este cheia succesului sau a supravietuirii la birou este trist, mai ales cand este alegerea ta din teama sau incapacitatea de a-ti asuma riscul de a avea coloana vertebrala.
Nici macar nu e cazul sa pedepsesti hiena de birou, e suficient sa o faci sa-si constientizeze starea si sa o arunci in mijlocul haitei.

luni, 2 februarie 2009

Acasa

Vi s-a intamplat vreodata ca, mergand catre o destinatie oarecare, sa aveti sentimentul ca mergeti acasa?
Mda, acum cativa ani si eu as fi ridicat din spranceana si as fi raspuns: "Da , daca tocmai mi-am cumparat casa de vacanta in acel loc"
Dar asta a fost inainte de Mara, Masai Mara.
Stiu ca este foarte la moda sa mergi in Africa si apoi sa-ti publici pozele si impresiile in diverse tabloide.
Dar, in acest caz, eu nu-mi doresc sa fiu la moda si, in plus, am vazut prima oara Kenia inainte sa devina un trend.
Am continuat sa merg si dupa ce devenise o fitza.
Si am reusit sa descopar locuri in care "vedetele" nu au ajuns inca, si unde, sincer, nici nu cred ca vor merge pentru ca realitatea nu este in trend.
Dar, sa revenim la Mara (dezordine colorata in limba Masai).
Dupa trezirea la 4 dimineata in atmosfera umeda a coastei, un mic dejun acompaniat de zgomotul oceanului, cafeaua lesinata model piswasser de la hotel si doua banane ("mici ca mari va plac voua acolo in Europa") si drumul hurducat de 6 km pana la Ukunda, am ajuns la Airstrip.
Ukunda Airstip, nu se compara cu nimic din ceea ce stim, daca il raportam la comfortul celui mai amarat aerodrom din Romania este ca si cum am pune in balanta aeroportul Baneasa cu cel din Dubai.
Un cub din beton cu o singura incapere, la capatul unei piste de aterizare semanand izbitor cu un drum judetean.
Ai putea crede ca aici cursele aeriene sunt doar ocazionale, insa Ukunda are un trafic apropiat de al aeroportului Baneasa. Dimensiunile avioanelor difera. Si modul de zbor, cel de alimentare si, evident comfortul.
19 locuri, neantifonat si fara toaleta. In spatiul care a fost toaleta, s-a amenajat loc pentru bagaje, asa ca, ori iti rezolvi problemele inainte de zbor, ori astepti 2 ore pana ajungi la destinatie.
Sunt debarcati pasagerii de la Nairobi, se alimenteaza (manual) apoi ne imbarcam.
Cunoscator fiind, m-am asezat pe partea stanga, stiind ca voi vedea Kilimandjaro.
Mi-am pus centura de siguranta, la fel de inutila ca cea dintr-o Dacie veche, castile in urechi pe post de antifoane si m-am pregatit pentru cele doua ore de zbor VFR peste savana.
Am adormit pret de cateva minute, dar un gand neobisnuit m-a trezit: "Acasa, ma duc acasa". M-a invadat senzatia de nerabdare amestecata cu bucurie pe care o ai doar atunci cand te intorci acasa. Si, brusc, hurducaturile golurilor de aer nu m-au mai deranjat iar zgomotul motoarelor nu a mai parut asurzitor.
Am aterizat pe fasia plana din mijlocul savanei, si senzatia a devenit si mai puternica in momentul in care am tras in piept aerul prafos.
Am pus totul pe seama faptului ca ma intorceam in locuri deja cunoscute.
Camp-ul de pe malul raului Mara, cu poarta, dar fara garduri pentru ca animalele sa poata trce noaptea sa bea apa, jeep-urile casate ale armatei britanice, cel mai bun desert si rangerul favorit. Calatoria prin savana, off - road, iarba inalta si familiile de lei dormind lenese sub soarele de noiembrie.
Elefanti trecand agale pe langa noi, specie ciudata mirosind a benzina, turme de antilope si zebre, privindu-ne precaute, babuini homosexuali, gepardul cu 5 pui si Kenia express alergand prin iarba fluturandu-si coada.
Satele de masai, turistice sau cele mai putin turistice la marginea rezervatiei, o scoala in savana avand computere donate de o fundatie, dar fara curent electric, si copii care merg cate 5 km pe jos pana acolo dar care stiu unde e Romania. Un director de scoala intors de la Nairobi ca sa-i invete carte pe copii tribului si care locuieste in maniata ca toti ceilalti.
Targuiala pe "suveniruri", colane si bratarile de picior "pe care albii le poarta la mana", urechi decupate de cerceii grei si "olesere".
Seara in camp, focul de tabara si noaptea africana animata de zgomotele hipopotamilor si a unui bush baby topaind pe cort, si "lala salama" micsorand lampa cu gaz.
Rasfat, cafeaua adusa la pat la 5 dimineata, mirosul ademenitor care iti da curaj sa iesi de sub patura in frigul de dinaintea zorilor.
Plecarea din camp in linistea sfarsitului de noapte, infasurati in paturi in jeep-ul descoperit, drumul printr-o savana dominata inca de zgomotele noptii, si, la un moment dat, o geana timida de lumina.
Ne oprim si noi odata cu sunetele noptii.
Inaintea rasaritului, acolo, in the middle of nowhere, ai parte de un minut incredibil.
Pentru un minut este o liniste absoluta, sunetele noptii se sting iar cele ale zilei inca nu incep. Doar cerul isi schimba culoarea si apare prima raza de soare. E atat de liniste incat parca te dor urechile. Dar, pentru un minut, privesti intinderea de iarba si cerul schimbandu-se de la negru deplin la albastru clar, trecand prin purpurilul zorilor si ai senzatia ca atunci si acolo toata lumea este a ta.
Apoi, animalele diurne isi incep ziua; vraja dispare dar savana te fascineaza in continuare.
Prima data, am avut impresia ca ma uit la un reportaj pe Discovery Channel si ca, din greseala, am bagat capul in televizor.
Micul dejun in savana si cafeaua bauta pe capota masinii, rangerul care poate vedea coada unui leu in iarba de la 2 km fara sa aiba nevoie de binoclu si ucenicul samburu care ne povesteste ca isi construieste casa acoperita cu tabla (ultima fitza) si ca nu a fost niciodata intr-un oras.
Acelasi ucenic, ma informase la ultimul safari ca tropai mai rau decat o turma de elefanti iar acum spera ca nu imi mai amintesc cum arata.
O alta cafea bauta pe terasa atarnata deasupra raului Mara, un alt drum, un leopard, vulturi dand tarcoale lesului unei zebre, struti, un pui de antilopa proaspat nascut, girafe timide in mijlocul unui palc de arbusti, o alta familie de lei si un raget care ne zgaltaie jeep-ul.
Si sentimentul de libertate pe care ti-l dau spatiile deschise.
"Trecerea", turmele strangandu-se in acelasi loc chemate de o vraja necunoscuta, zebrele trecand precaute, cercetasi timizi, zgomotul sutelor de animale sarind orbeste de pe malul abrupt in apa raului pentru a ajunge in partea cealalta, prada usoara pentru crocoldilii ce dau tarcoale si hipopotamii, gardienii antilopelor incercand sa-i alunge.
Asfintitul scurt si noaptea cazand cu repeziciune deasupra corturilor.
Inca o dimineata si o zi mai calda, turma de buffalo si, din nou, o familie de lei dormind: pisici uriase la umbra unui baobab.
Mirosul savanei, amestec de iarba uscata, soare, praf si animale libere.
Si, din nou, senzatia de "acasa".
Pentru ca "acasa" esti liber de constrangeri si spatii inguste, liber de bariere sociale si trend-uri, liber de ierarhii si scalvia moderna a telefonului, liber, tu, orizontul savanei si acel minut la rasaritul soarelui.

Join

Radio Whisper | RadioWhisper.com