duminică, 13 decembrie 2009

Cetatean caut identitate

As fi putut incepe cu titlul unui roman de Alexandre Dumas: "Dupa douazeci de ani".
Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Nu stau sa despic firul in patru si sa analizez daca a fost revolutie, lovitura de stat sau "mana agenturilor straine".

Pentru cei care in decembrie '89 au iesit in strada si au murit in numele unui ideal, a fost revolutie, pentru ceilalti, inceputul unor afaceri de succes.
Pentru noi, marea majoritate, dupa atata vreme aproape ca nu mai conteaza.
Dupa 20 de ani in care certificatul de revolutionar nu mai inseamna decat garantia unor privilegii, in care 21 nu mai inseamna 21 decembrie ci o parte din numele unei statii de radio, iar sloganul "azi in Timisoara, maine in toata tara" s-a demonetizat de atata folosire in campanii de tot felul, dupa acesti 20 de ani, eu, cetatean, caut identitate.
In '89 era simplu. Eram student la una din facultatile in urma careia as fi primit repartitie intr-un oras. Viitorul nu avea prea multe necunoscute: terminai facultatea, primeai repartitie, cu o pila reuseai sa te intorci in Bucuresti, intr-un an, doi primeai de la stat o casa si, in general, ieseai la pensie de acolo de unde te angajasei prima data.
Nici viata nu era atat de complicata, frustarile, insa, erau multe. Sau asa credeam atunci.
Aveam doua ore de televizor pe zi si invatasem bulgareste ca sa vad "pe bulgari" Studio X si "Familia Guldenburg". Citeam carti cumparate pe sub mana ca si alimentele si mergeam la "bairam-uri" care se sfarseau invariabil cu lungi discutii in bucatarie. Suprema distractie, era vizionarea unui film pe video la cate un prieten care avea o tehnologie atat de evoluata adusa de "afara".
Ascultam "Europa libera" si resimteam acut lipsa accesului la informatie, alta decat cea trecuta prin filtrul propagandei comuniste.
Ii injuram pe "tovarasu" si "tovarasa" cand mergeam la sortat cartofi si ceapa sau la "defilare", cand lucram de Pasti si de Craciun sau stateam la cozi interminabile pentru orice si ne doream sa ajungem si noi "dincolo" - in Europa de Vest.
Paradoxal, radeam mult, aveam o serie inepuizabila de bancuri si speram in ceva mai bun.
Decembrie '89 ne-a adus libertatea, livrata la pachet cu un pumn de iluzii si promisiunea unui maine mai bun.
In 21 decembrie, nu stiam decat ca la Timisoara se intampla "ceva" ca lucrurile se misca. Confirmarea ne-a dat-o chiar Ceausescu intr-o aparitie televizata in 18 decembrie, care condamna interventia "agenturilor straine".
Si a pornit revolta si pe strazile Bucurestiului, cu epicentrul la Universitate. La momentul acela toti am fost cuprinsi de dorinta nestavilita de a iesi in strada si de a "face dreptate".
Pe mine tata m-a incuiat in casa si mi-a spus: "Acum unii mor si altii fac bani". Asa ca, am vazut Revolutia la Televizor.
La prima transmisiune in direct din TVR am crezut ca e o piesa de teatru: un steag gaurit in fundal si o masa de sedinta , Caramitru soptindu-i lui Dinescu: "Mircea fa-te ca lucrezi", Iliescu, Roman, Sergiu Nicolaescu, si multi altii care au devenit celebri mai apoi.
Vanatoarea de vrajitoare, "procesul" familiei Ceausescu, executia din ziua de Craciun, si primul Revelion cu muzica preluata de la televiziunile din vest.
Brusc, viitorul, se prezenta cu posibilitati nelimitate, desi usor incetosat. Dominanta era: pot sa fac orice.
Din pacate, sentimentul asta nu a tinut prea mult.
Satisfactia de a anula in sesiunea de iarna cateva examene care s-au reportat in cea de vara si bucuria de a scapa de uniforma si orele obligatorii de armata, erau intunecate de cladirile ciuruite ale orasului si, mai ales de lipsa la apel a colegilor care murisera pe strazi in numele unui ideal, iar, mai apoi, de mineriade si de dusul rece al lui Brucan care ne-a numit "stupid people" si ne-a spus ca avem nevoie de 20 de ani ca sa evoluam.
Brusc, timpul a inceput, parca, sa treaca mai repede iar adaptarea la schimbare a devenit cuvantul de ordine.
Prima a fost invazia Islamului, au aparut peste noapte "buticurile" si biscuitii turcesti, gumele Turbo, urmate de inflatia galopanta si aparitia somajului, primele televiziuni private si partidele politice.
Lipsa de informatie a fost inlocuita de program tv toata ziua, un val de ziare si mitingurile FSN.
Pentru prima data mi-am pus intrebarea " si acum incotro?".
Terminarea unei facultati nu mai garanta un loc de munca in conditiile in care fabricile erau transformate in depozite, constructiile fusesera oprite iar mult asteptatele firme vestice se lasau inca asteptate.
Frustrarile perioadei comuniste au fost inlocuite de cele ale desprinderii din supa calduta a unui viitor asigurat si de ceata zile de maine.
Cam atunci a aparut gluma cu "luminita de la capatul tunelului".
Si am tot alergat spre ea sperand ca la celalalt capat va fi mai bine.
Au aparut primele banci private si primele falimente, "Bingo, jocurile piramidale cu sperante si deziluzii, campaniile electorale "made in America", reclamele colorate si multinationalele.
Odata cu ele au aparut in calendar Valentine's Day si Haloween, masina de firma, facultatile private care pregatesc Manageri pe banda rulanta si o noua identitate: angajatul la multinationala.
O identitate ca un titlu de noblete demonstrat prin cartea de vizita, conversatiile pretioase in afacereza, ultimul tip de telefon mobil si cele mai noi gadget-uri.
Politicienii vorbeau despre crestere economica, am intrat in UE, parea ca Brucan s-a inselat iar viata evolua intr-un ritm ametitor: cluburi, mall-uri, telenovele si vacante in strainatate.
Cele doua ore de program tv, au fost inlocuite de cele 99 de canale ale televiziunii digitale, informatia filtrata de stirile de la ora 5 pline de crime si violuri, Disney de Jetix, cartile de internet. Lipsa de informatie a fost inlocuita de o invazie de stiri si tabloide si de "nevoia" de a ne raporta la "idealul american".
Dincolo de asta, e greu de vazut ca numarul de analfabeti este in crestere, ca "granarul Europei" este muncit de batrani si sufera din lipsa fondurilor, ca nu producem aproape nimic, ca sistemul medical este sarac si ca nu mai stim nici macar istoria recenta.
2009, anul 20 d.R (dupa Revolutie) ne-a adus criza mondiala si, odata cu ea, s-a intors somajul, inflatia si nesiguranta.
Realitatile ascunse sub pres nu mai pot fi negate, frustrarile anilor '90 s-au intors intr-un format nou, circul electoral a depasit orice limita apeland la sloganurile "golanilor" din Piata Universitatii.
Am senzatia ca am intrat intr-un sens giratoriu si am ratat toate iesirile, intorcandu-ma in punctul din care am plecat.
Daca privesc tot parcursul in sensul giratoriu al celor 20 de ani, constat ca singurul bun intr-adevar castigat este dreptul de a-mi spune parerea, nu si cel de a fi ascultat. In rest cel de-al treilea principiu al mecanicii enuntat de Newton, a functionat in tot ceea ce am crezut ca am obtinut: am obtinut multe ore de TV, dar a crescut analfabetismul, am obtinut slujbe bine platite, dar timpul acordat mie sau celor din jur a scazut, am obtinut accesul la informatie dar sunt bombardata de cele inutile, am scapat de doctrina comunista dar mi s-a injectat "Corporate identity". Si, peste toate, am devenit un om gri, intors, dupa 20 de ani de evolutie, in punctul de plecare in care eu, cetatean de rand, caut identitate.








luni, 10 august 2009

Poveste cu final previzibil

Mi-as dori ca toate astea sa fie o poveste. Una cu happy end, in care Ileana Cosanzeana si Fat - Frumos traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
Din pacate, este doar o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Am fost "Voluntar pentru o zi" la Salvare.
Recunosc, in prima faza doar curiozitatea.
Cum e acolo inauntru?
Cum e sa treci in plina viteza pe rosu si sa nu te opreasca politia?
Curiozitati puerile alimentate din plin de "Schimbul III" si, undeva in subconstient, dorinta de a fi de cealalta parte a baricadei.
Ei bine, de cealalta parte esti sau nu. Nu exista jumatati de masura, "putin gravida", "lasa ca merge si asa". Intr-o lume cu infinite nuante de gri, aici exista alb sau negru.
Nu exista "mi s-a parut ca", "lasa ca face altul", "am crezut ca", "lasa ca se repara", pentru ca aici nu poti lua decat o singura hotarare: buna sau proasta.
"Cazurile" (ca sa folosesc termeni de specialitate) au fost spectaculoase, dar nu asta a fost componenta care m-a pus pe ganduri. Au fost insa, discutiile, relationarile in cuvinte putine si gesturile de un firesc iesit din contextul unei societati axate pe "a avea".
Preocuparea sincera pentru cel care avea nevoie de ajutor, disponibilitatea de a zambi incurajator si de a tine conectat un pacient cu puls 10, firescul gestului de a-i intinde bonuri de masa unei fete cazute in strada nu atat din cauza caldurii cat din cauza unei "diete" impuse de lipsa banilor si "noi nu suntem doctori bogati".
Nu sunt doctori cu arginti, dar, bogati sunt. Sunt printre foarte putinii oameni care au rabdare cu un betiv cazut in strada, au timp sa asculte lamentarile uni batrane care i-a chemat pentru ca nu are bani de medicamente, au adrese unde merg frecvent, vad mai multa durere intr-o saptamana decat multi dintre noi intr-o viata, si, culmea, mai au puterea de a reactiona in cateva secunde, de a lua hotarari pe muchie de cutit, de a se bucura ca au salvat o viata, de a se certa cu medicii de garda in spital pentru cei pe care i-au dus acolo.
Aceasta "plimbare" mi-a dezvaluit o realitate "alternativa" pe langa care trecem in fiecare zi si pe care nu o cunoastem, pentru ca cei care o traiesc nu au nici timp, nici chef sa se bata cu pumnii in piept.
Pentru ei, o zi de munca are mai multe ore si cateva repere exacte: sa mearga la toate cazurile, sa faca tot ce pot ca sa-i salveze pe cei care ii cheama si sa se adapteze la fata locului oricarei situatii chiar daca, in continuare, sunt priviti cu neincredere si ironie.
Unii deja ridica din spranceana.
Nu incerc sa fac apoteoza oamenilor de pe Salvare.
Este doar o poveste subiectiva despre oamenii pe care i-am cunoscut.
Nu stiu cum sunt ceilalti, dar acestia au si ..., si coloana vertebrala si sange in vene.
Si un mod foarte interesant de a-ti povesti despre un "job" care, de multe ori, inseamna viata, cu ochii tristi si zambetul pe buze.
O intrebare pentru sceptici:
Cum ar fi sa fii Dumnezeu pentru un minut? Sa ai doua masini disponibile si 14 apeluri? Unde le trimiti? Cui ii dai prioritate?
De aceea spun ca este o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Pentru ca, oricat ai incerca, intr-un oras cu aproape 3 milioane de locuitori, nimeni nu da doua parale gaurite pe inimile mari.




vineri, 7 august 2009

Similitudini

Zece membri de partid

Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!

Am descoperit acest remake scris de Pastorel Teodoreanu dupa Zece negri mititei absolut intamplator.
Am citit, si m-am surprins zambind amar.
In decembrie se implinesc 20 de ani de la ceea ce am crezut a fi eliberarea noastra.
Paradoxal, insa, dupa 20 de ani, ne-am intors de unde am plecat.
Suna a titlu de roman celebru, dar nu este decat tristul adevar.
Dupa 20 de ani, D'Artagnan de Romania a imbatranit iar Aramis nu se mai regaseste in propriile predici, Porthos se lafaie pe domeniile sale calculand productia de struguri la hectar iar Athos papusareste din umbra destine.
Si atunci, sa nu crezi ca "Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciar, sau, şi mai probabil, ospiciul ei."? (Ileana Vulpescu)




miercuri, 29 iulie 2009

Eu, tu, ei

"In viata ai trei optiuni: sa fii bun, sa devii bun sau sa renunti" - Dr. House
Interesant punct de vedere.
Din pacate, majoritatea isi imagineaza ca sunt buni, desi ar trebui sa renunte.
Poate ca ar trebui sa le fim recunoscatori: ei au inventat perseverenta, sunt promotorii brandului personal, latura: "nu stiu, dar ma dau mare", si tot ei au preluat stafeta PCR-urilor, desi se declara total impotriva "acestor practici mostenite de la vechiul regim".
Pana la urma, ei pastreaza traditia.
Sigur, cand spunem traditie, ne gandim doar la mostenirile istorice care ne plac. Ocolim cu mare grija restul: alba-neagra, nepotismul, traficul de influenta, spiritul de turma, fuga de raspundere," sa moara capra vecinului", scuipatul in san si uitatul prin gaura cheii. Am putea deveni campioni mondiali la aruncatul pisicii si ascunsul dupa degete.
Si la proba de viteza in coalizarea impotriva celor care ne spun adevarul in fata.
Sa nu uitam si restul talentelor cu traditie: marginalizarea celor care stiu, zvonistica, praful in ochi, trasul matei de coada, cautatul de nod in papura si bocitul la morminte.
Zau asa, cum sa renunte?
Din contra, toate aceste talente trebuie promovate cu grija, atentie si bani multi.
Si, pentru ca trebuie sa poarte un nume, apare " brand-ul de tara".
Care trebuie promovat agresiv si intens prin spectacole de circ social de un grotesc vecin cu paranoia, in speranta ca nimeni nu va observa habarnismul.
In 95% din cazuri, chiar trece neobservat, fie pentru ca cei care casca gura uimiti la evolutia clovnilor prost machiati sunt din aceeasi categorie, sau nu-i mai intereseaza sau nu le mai pasa ca numerele de iluzionism sunt vechi si decorurile gretos de transparente.
Undeva, insa, exista restul de 5% care incet, dar sigur, curata arena, elibereaza zebrele si leii si inlocuiesc kitch-ul cu stralucirea celor care sunt buni.
Si asta este ceea ce ne mai capaciteaza si ne face sa pasim in continuare scrasnind din dinti, pe calea pavata cu ceea ce chiar stim sa facem .





duminică, 5 aprilie 2009

Cozonac

"Poporul nu are paine? Sa manance cozonac!" - Maria Antoaneta
Si noua ni se spune sa mancam cozonac.
Din moment ce rezervele de paine si circ se apropie de sfarsit, ni se ofera cozonacul.
E cel mai bun camuflaj pentru 'nu stiu, nu pot sa fac".
Cum ne ascundem cel mai bine incompetenta? Si cum sa evitam raspunsurile la intrebarile esentiale?
Reteta clasica: paine si circ.
Ok.
Acum, insa, reteta de baza nu mai este suficienta.
Painea s-a terminat, s-a marit doza de circ, dar nici macar asta nu mai este de ajuns d captivanta. Intrebarile incep sa razbata dincolo de show-ul din ce in ce mai stralucitor.
E momentul sa se faca trecerea de la Boliwood style la Holiwood. E momentul trecerii catre falsurile atat de bine regizate incat nu le mai poti deosebi de realitate.
Si, aici intervine cozonacul.
Ce ii place romanului, la fel de mult ca "sa moara si capra vecinului"?
Teoria conspiratiei: "a murit dom'le, dar esti sigur ca era a lui?"
Si, pentru ca asta ne place, asta primim.
Acelasi circ, asezonat cu praf de intriga si iz de detectivism.
E suficient sa citesti presa , sa deschizi televizorul, indiferent de canal, sau radioul.
Aceleasi "bombe" explodand pe toate canalele.
Din pacate, unele sunt bombe cu efect intarziat, mai ales daca iti scapa un amanunt; cei care vad dincolo de cozonac.
Maria Antoaneta a omis acest amanunt si a fost ghilotinata .

luni, 23 martie 2009

'nam?

"Exista batalii pe care este bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le"- Gelu Negrea
Ar trebui sa ne amintim mai des.
Dar, din pacate, suntem campionii cauzelor pierdute. Preferam sa luptam pana la capat pentru pansarea orgoliilor personale castigand batalii neinsemnate si, uneori, pierzand razboiul.

Culmea este ca nici macar nu ne dam seama ce pierdem orbiti fiind de castigurile marunte.
Ne bucuram stupid de "victoriile" asupra lui X sau Y, masurate doar prin nivelul de intensitate al barfelor starnite de rezultatul "luptei", si uitam sa luam in calcul impactul asupra noastra.
Preferam sa nu bagam de seama ca pentru cateva minute de orgoliu satisfacut, facem compromisuri, intoarcem si celalalt obraz si batem palma intr-un joint-venture la care nu citim randurile scrise marunt in josul paginii.
Nu ne dorim decat sa "demonstram" , sa fim cu 5 minute mai "smecheri" decat celalalt, sa purtam macar odata colierul "imunitatii", sa ne imbatam cu iluzia lui "sunt mai tare decat tine".
Totul se reduce la mica barfa, la bataia pe "popularitate", la "cine pe cine".
Si, in final, cine pe cine? Tu pe "ei", "ei" pe tine, "altii" pe "ei", si tot asa. Un cerc vicios, de impunsaturi, furtuni intr-un pahar cu apa, comentarii si "recenzii" care te acapareaza si te fac sa pierzi din vedere esentialul, uiti sa-ti pui o singura intrebare: "Merita?".
Merita sa te afunzi in mlastinile unui "Vietnam" menit sa acopere mediocritatea cu exacerbarea Ego-ului? Sa te epuizezi in batalii marunte ale unui razboi ale carui foloase le trag altii?
Chiar esti atat de mediocru incat sa-ti petreci timpul intuind miscarile si preferintele "lor", numai ca sa-ti fie bine in continuare in supa calduta in care te-ai obisnuit?
Poate nu e tocmai rau sa te retragi, lasandu-i pe ceilalti sa se bata mai departe marsaluind prin noroaiele "office", razand in urma ta, catalogand renuntarea drept infrangere: " e slab dom'le".
Uita, insa, ca li se termina stocul de sosete, pe cand tu, cel "infrant" ramai cu picioarele uscate.
Depinde ce iti doresti.
Sa te poti lupta pentru ceea ce conteaza sau sa te alegi cu reumatism.


miercuri, 18 martie 2009

Zece

Cineva spunea ca sunt oameni care intra in viata noastra pentru un minut, o zi, un an sau pentru totdeauna.
Importanta este urma pe care o lasa. Important este motivul pentru care vietile noastre se intersecteaza.
Se spune ca profesorul apare intotdeauna atunci cand elevul este pregatit.
In urma cu 10 ani, o prezentare in Lotus mi-a facut cunostinta cu unul dintre cei mai buni prieteni.
La zece ani de la Revolutie, adunasem ceva experienta, extrem de mult entuziasm si inca nu renuntasem sa cred ca drumul spre succes este presarat cu multe ore de munca.
Acum cred doar ca este in constructie.
Aveam deja ceva timp lucrat in multinationale si reusisem sa ma angajez intr-una din cele mai ravnite la acel moment.
Genul de multinationala tip fagure, dezvoltand companii proprii pentru fiecare serviciu pe care ar fi trebuit sa-l achizitioneze, astfel incat banii sunt mutati din buzunarul din dreapta in cel din stanga.
La acel moment, discutiile de business la cina sau pranz erau o practica relativ noua in peisajul romanesc, parand mai degraba o scena de film holywoodian.
Ei bine, la o astfel de cina l-am cunoscut pe Columb venit in prima sa vizita in 'Terra promesa', manager al unui proiect financiar riscant la acea vreme.
Discutii agreabile si o prezentare cumuland doua dezavantaje: Lotus si limba germana.
Soft piratat si translatarea prezentarii intr-un PowerPoint in engleza.
O alta intalnire, un sentiment de 'ne stim de multa vreme' si propunerea de a urca la bord in aventura pionierilor.
A urmat un birou cu 32 de grade la ora dimineata, dosare in stive pe podea, capsatoare zburand prin aer, "in tara asta sunt 60 de banci si un singur Florin Calinescu", drumuri nesfarsite la DGV, nesfarsite modificari de contracte, mutari, certuri pe scari, impacari la fel de rapide, contracte semnate seara in parcare, "hai sa o facem si pe asta", lectii de viata, exemplificarea lui "bufnitele nu sunt ce par a fi", accidente, sef adus de politie la sediu, ghicit in cafea, ore lungi petrecute la birou, "asta nu se face in concern", "specificul de tara", 36 de ore in picioare urmate de "multumesc", si mai multa munca, din ce in ce mai mult personal si o naparca.
Cusca cu lei si prima victorie adevarata, training-uri, umilinte, cote in crestere, din nou certuri si impacari, sedinte maraton, si iar multa munca, "autism" social, lupta cu morile de vant, grupe si grupulete, invitatia la logodna, tensiune si exod.
Alte lectii de viata, alte batalii si armele secrete ale lectiilor deja invatate.
Se implinesc 10 ani. Trag linie si pun in balanta.
La final constat ca am castigat mai mult decat am pierdut.
Si asta este suficient.
"Prietenii stiu de ce"

duminică, 8 martie 2009

Up-date

Intotdeauna mi-au placut povestile.
Indiferent daca erau "1001 de nopti", "Povesti nemuritoare", povestile Fratilor Grimm sau basmele romanesti.
Si imi plac in continuare, desi intre timp, povestile s-au schimbat.
"A fost odata" s-a transformat in "scurt istoric", "intr-o tara indepartata" a devenit "compania mama", "Imparatul Verde" = Presedinte si, evident "fetele imparatului" - subsidiarele.
Mult mai interesanta este, insa, transformarea lui Fat Frumos, a Spanului si a Imparatului Rosu ca sa nu mai vorbim de cea a Zmeului.
Fat Frumos aspira la pozitia Zmeului in timp ce Spanul evolueaza surprinzator in Topul ierarhiilor.
Rosu si Verde Imparat, deveniti buni prieteni in spatele conflictelor diplomatice, isi impart lumea orchestrand un joc de sah la nivel macro.
Ileana Cosanzeana si Frumoasa din Padurea Adormita sunt partenere de clubbing cu Fata Babei in timp ce Fata Mosului face ore suplimentare asteptand-o in zadar pe Sfanta Vineri.
Printesa il alege pe Fat Frumos doar daca Spanul si-a gasit o Cosanzeana mai tanara, iar Zana Maseluta si Ursitoarele stau la o sueta admirand pictorialul Mumei Padurii in Playboy.
Alba ca Zapada si-a facut trupa de stripperi din cei 7 pitici, in timp ce Printul s-a facut pompier ca sa salveze si el, totusi, pe cineva. Cenusareasa isi cauta partener pe net si ii da intalnire la Bamboo, Zana s-a saturat de bancurile cu blonde iar Pacala face emisiuni la radio.
Harap Alb are o companie de detectivi particulari cu Pasarila Lati Lungila, iar Hansel si Gretel candideaza pentru Parlament.
Lupul si-a pirdut si blana in procesul de hartuire intentat de Scufita Rosie, iar Peter Pan nu are nici o sansa impotriva termopanelor.
Cafenelele si cluburile sunt pline de personaje care abia asteapta sa-si etaleze cartonasele cu numele castelului in care "activeaza" si asteapta povestitorii sa-i remarce si sa-i faca celebri.
Toti alearga dupa un rol in povestea updatata a inceputului de mileniu, abandonand vechile carti incercand sa evolueze dupa regulile societatii de consum.
Numai ca, dincolo de toata aceasta parada, se afla intotdeauna si un Povestitor, care este in cautarea unei noi povesti "nemuritoare", a unui Fat frumos in stare sa retina atentia Cosanzenei prin ceea ce reprezinta fara sa imite tehnica Zmeului.
Povestitorul ii cauta pe cei care ies din cadenta si se impotrivesc curentului, pe ci pentru care gandul este o arma mai putenica decat buzduganul si pot scrie basmul modern fara sa foloseasca "glamour-ul" made in Bollywood pastrand firul rosu al vechilor istorisiri.

luni, 2 martie 2009

Schimbare?

Ati remarcat vreodata ca in anumite momente tensiunea devine materiala?
O piatra de moara macinand incet faina ingrijorarii si a deziluziei.
Zile gri insotite de un singur gand: "oare cand se va termina?"
Oameni trecand grabiti pe culoare, lipind zidurile, capete plecate, umeri impovarati cu o greutate invizibila, fete incordate si tigari scurte cu trei vorbe pe la colturi.
Un acut sentiment de inutilitate si o totala lipsa de perspectiva.
Marionete cu sfori lipsa, agitandu-se in cautarea unui papusar. Miscarea browniana a lui "acum, ma agit, demonstrez si poate...", la fel de inutila ca toate celelalte.
Directive peste directive, sarcini urgente fara finalitate concreta, "repede", "acum" si un Tic-tac asurzitor.
Discutii purtate in soapta, poli de putere efemeri, ordine date cu voce ascutita, menita sa te "asigure" ca lucrurile vor ramane asa cum sunt.
"Miscari de trupe", "eficientizare" de procese si tensiuna ochiului furtunii planand peste toti si toate.
Simulari acute ale puterii, hiene adulmecand lesurile ce vor veni, salturi pripite la jugulara si mirosul pregnant al inevitabilului. Hilara asemanare cu "Cele 12 munci ale lui Asterix si Obelix" -proba noptii pe campul de lupta bantuit de fantome. Doar ca, aici, este spectrul lui "nimeni" dupa ce ai fost "cineva", demonul lipsei de "spate" dupa ce, la adapostul "sustinerii" ai avut partea ta din prada.
Si, din nou, tensiunea. Avalansa unei schimbari navalind spre baza. Si umeri garboviti de teama lui "ce va fi?".
Ce ar putea fi?
Poate ca este momentul in care trebuie sa demonstram ca stim, daca stim.
Poate ca e cazul sa ne debarasam de frica indusa de cei care se pricep doar la ce fac ceilalti, si sa facem fara sa mai ventilam aerul povestind ca "vom face".
Poate ca este momentul sa adoptam tehnica sergentului : sa ascultam ordinele contradictorii, si sa facem ceea ce trebuie, lasand locotenentii sa se imbete cu iluzia puterii pastrate inca o zi.
Oricum, tornada care se apropie, va lasa pe loc doar pe cei bine ancorati in ceea ce stiu. Ceilalti vor rataci in cautarea unui "spate" care sa le garanteze o pozitie calduta pentru inca o vreme sau vor invata, intr-un final, sa faca ceva.

joi, 26 februarie 2009

2 in 1

Pentru ca Mugur a aruncat de doua ori manusa, reactia mea este una tipica societatii de consum: 2 in 1 ca samponul:

SUNT: eternul calator in cautarea orizonturilor largi. Un colectionar de zambete si gesturi neterminate. Un receptor de ganduri si emotii, vesnic in cautarea luminii, camuflat in uniforma incomoda a unei realitati cazone. Uneori sunt Madam Panseluta.
AS VREA: sa am curajul de a pasi pana la capat pe caile nebatatorite
PASTREZ: zi cu soare si amintirea fiecarui om frumos pe care il intalnesc
MI-AS FI DORIT: sa stiu mai mult, sa pot ierta mai curand sa pot fi mai mult eu in rlatia cu ceilalti
NU-MI PLAC: parvenitii, habotnicii, gospodinele moraliste si ci care s-au dotat cu ochelari de cal pentru minte
MA TEM: de autosuficienta , de invazia falsilor leaderi si de "lasa ca merge si asa"
AUD: linistea rasaritului de soare in savana
IMI PARE RAU: ca am falsat zambind celor pe care ar fi trebuit sa-i ignor, ca nu imi ascult intotdeauna instinctul si ca noi suntem calaii propriilor noastre suflete
NU SUNT: ceea ce si-ar dori altii sa fiu si nici atat de pozitiva pe cat ar trebui.
DANSEZ: cand imi place muzica si anturajul
CANT: doar sub dus ca sa nu sparg timpanele nimanui
NICIODATA: nu spun "niciodata". Am invatat ca roata se intoarce atunci cand te astepti mai putin
RAR: te las sa ma vezi la pamant
PLANG: atunci cand s-a umplut paharul
NU SUNT INTOTDEAUNA: asa cum mi-as dori. Dar asta imi arata ca mai am de lucru cu mine insami
NU IMI PLACE DE MINE: cand trebuie sa tac si sa inghit pentru ca nu pot face nimic si nici cand nu pot deosebi adevarul de fals
SUNT CONFUZA: atunci cand drumul pare lin; stiu ca vor urma gropi greu de ocolit
AR TREBUI: sa fiu ordonata, sa stiu sa gatesc, sa "ma conformez", sa falsez social, sa... Dar chiar trebuie?

Si acum "balsamul":
1. O ciudatenie, o chestie care te face (sau te-a facut candva) ciudat in ochii celorlalti.
Daca ar fi sa-i ascult pe cei din jur, sunt multe ciudatenii, nu una. Poate faptul ca ma placi sau nu. Neutru nu exista.
2. Fraza pe care o folosesti cel mai des si de unde vine ea…
"In concluzie" e o fraza pe care o folosesc pentru ca, atunci cand discut cu cineva, am tendinta de a-i transmite doar finalul unui rationament.
3. Filmul din 2008 care ti-a placut cel mai mult.
E serialul care imi place cel mai mult, Dr. House MD.
4. 3 defecte pe care le ai.
Acord prezumtia de nevinovatie, te iert dar nu uit si musc daca sunt calcata pe coada chiar daca astept ceva vreme ca sa o fac.
5. Cand esti cu adevarat fericit?
Cand intalnesc oameni frumosi pe dinauntru, cand reusesc sa fac ceva bun pentru cineva, cand e soare afara, cand iubesc si cand intalnesc persoane care se pot uita in ochii tai fara a fi psihopati.
Si, mai ales, cand ma pot exprima liber (mental, verbal si corporal) si cand privesc rasaritul de soare in savana.

duminică, 22 februarie 2009

Versus noi insine

"Inteligenta Artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale!"
Simplu si cuprinzator. De ce sa ne mai zbatem?
Suntem inconjurati! Mai rau, ne complacem.
Ridicam Prostia la rang de strategie, si apoi ne chinuim coloana facand plecaciuni.
Ne chircim personalitatea de frica pierderii locului de munca si uitam ca in viata exista si cai nebatute.
Ne paralizeaza spectrul crizei.
Ne uitam in sus catre templul Prostiei si asteptam.
Tot cee ce primim sunt norme goale de continut, "modificari strategice" menite sa eficientizeze ceva, orice, dar care nu sunt, de fapt, decat o intoarcere la o structura modificata anterior tot pentru eficientizare.
Prostia are o calitate: este autosuficienta si un mare atu: este smechera.
Mai mult: noi am impus-o ca leader. Mai departe si-a creat singura reteaua.
Si in acest mod simplu ne-am dezarmat singuri in fata oricarei crize.
Hai sa analizam: sa presupunem ca solutia iesirii din criza, ar fi productia nationala de elefanti.
Mari, mici, de plus sau din piatra, cu trompa ridicata sau coborata, de toate marimile si culorile.
Si sa mai presupunem ca pentru a functiona eficient, fabrica de elefanti are nevoie de 300 de angajati, un sediu de 1000 - 1200 mp cu sali de conferinta cu tot si un singur CEO.
Simplist, stiu, dar sa continuam.
Buun, neamtul, ar folosi exact atata forta de munca, exact suprafata necesara dar ar angaja in proportie de 30% persoane cu diverse handicapuri.
Austriacul, ar folosi 200 de oameni care sa faca munca celor 300, 750 mp si cel putin 2 CEO.
Francezul, ar considera suficienti 150 de angajati, 50% fiind francezi, ar mai crea vreo 2 firme catre care sa externalizeze cate ceva si ar avea ceva mai multi sefuleti ca sa arunce pisica de colo colo.
Chinezul, ar aduce 600 de angajati pe care i-ar plati ca pe 200, intr-un spatiu de 500 mp, dar ar avea un randament de 200%.
Asta ar face ei.
Noi?
Simplu.
Noi vom avea 600 de angajati pe o suprafata de 3000 mp, platiti ca 1200 ca doar specialistii in elefanti sunt greu de gasit, un CEO si minim 2 adjuncti, daca nu 3, pentru obiectivitate.
10 divizii acolo unde este necesara doar una si, evident, una singura acolo unde sunt necesare mai multe, doar pentru a le mai "eficientiza" din cand in cand prin permutari, fie pentru a justifica activitatea, fie pentru a mai crea pozitii noi in structura.
Interpunem cel putin 3 persoane intre cel care generaza o actiune si cel care trebuie sa o execute, mai ales in cazul in care este nevoie de rapiditate.
Ne dotam cu cea mai noua tehnica de calcul, dar nu stim sa folosim Vista sau Excel, iar Internetul il privim ca pe un apanaj al adolescentilor ignorand avantajele evidente.
Ne plangem ca nu avem angajati performanti dar la Directia elefanti albastri il punem sef pe cel de la Puericultura elefantilor roz fara trompa, iar cel de la Analiza efectelor crizei asupra metabolismului elefantilor verzi este un specialist desavarsit adus cu mari eforturi de la Compania de promovare a lumanarilor tip candela cu miros de viata mai buna.
Comentam bugetul: prea mic dupa parerea noastra, analizam criteriile de "performanta" si satisfactia clientilor, 1 si cu 1 fac 2 sau 5 dupa caz, ne agatam de sabloane: " asa a fost intotdeauna" iar daca vine unul cu o solutie care se foloseste de 6 ani in Europa, avem argumentul suprem: " si cum si-au dat ei seama ca functioneaza intr-un timp asa scurt?" .
Facem plecaciuni: "da sefu', sigur sefu'", si nu avem curaj sa spunem ca legislatia s-a schimbat dar Normele privind plasarea elefantilor hibrizi nu, sau ca strategia de comunicare virala nu presupune sa imbolnavim pe cineva.
Avem tot felul de scuze: "nu s-a schimbat inca mentalitatea", "trebuie sa eficientizam activitatea, dar dureaza", etc.
Incercam sa nu ne abatem de la calea batuta, chiar daca asfaltul s-a crapat de mult si ne impiedicam de gropile lui "lasa ca merge si asa".
Dar, peste toate, aruncam poleiala participarilor si "membership-urilor" pretioase la tot felul de comitete si comitii, palida scuza pentru "nu stiu, dar ma dau mare".
In final, cand tragm linie, ce avem?
Declaratia de presa: " In ultimul an, Compania noastra a adus un val de noutati pe piata de profil pe fondul unei cresteri cu 250% a profitabilitatii, in baza implementarii unor tehnici novatoare de crestere a trompei elefantilor", etc.
Realitatea: " Cati elefanti din aia hibrizi am vandut? 3? Si aia au fost returnati?"
Si iar permutam si "eficientizam". Asta asa ca sa nu ne poate spune cei de la Autoritatea de gazduire a elefantilor ca nu am facut ceva.
A, si dam vina pe criza. Cea mai buna scuza.
Si pe Prostie.
Dar uitam ca noi am ales Prostia ca scuza la lenea de a descoperi caile mai putin batute.
Bagam capul in computer si ne ascundem de realitatea creata de noi.
Si apoi: "Inteligenta artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale".
Noi, insa, avem. Dar trebuie sa vrem.

marți, 17 februarie 2009

Nu e de ajuns sa iubesti

Sunt satula pana peste cap de ziua lui Valentin si de Dragobete in forma lui comerciala.
De ipocrizia baloanelor roz si a cutiilor si cutiutelor in forma de inimioara, de emisiunile in care vedeta x este ceruta in casatorie de iubit / iubita neaparat in direct ca sa creasca rating-ul.
Fac alergie la simulacrul de romantism care pluteste in aer si petrecerile "pentru indragostiti" din cluburile de fitze la care toata lumea bea cocktail-uri roz.
Si la expresiile gen " pe mine ma lasa rece Valentine's Day", "Dragobetele este sarbatoare romaneasca" urmate de dezmagirea manifestata cat mai evident cu putinta daca el nu a aparut cu un "nimic", un "cadouas" legat cu funda roz.
Nu cred ca am nevoie de o zi sau o luna anume ca sa spun "te iubesc".
Am nevoie doar de curajul de a-mi asuma sensul deplin al lui "te iubesc".
Mai departe, cuvintele lui Jaques Salome primite astazi pe mail spun restul.



"Nu e de ajuns sa ii spun te iubesc daca nu pot primi toata aceasta dragoste in mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit daca relatia mea nu este in acord cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,trebuie de asemenea sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei, daca nu stiu sa le primesc sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada ca vreau o relatie de cuplu cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada ca ma poate iubi, daca mie mi-e teama de iubire sau mi-e frica sa devin dependent
Nu e de ajuns sa ma las iubit daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns sa fiu pasional daca nu disting nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns sa ma arat cu ea daca nu o vad cand suntem impreuna.
Nu e de ajuns sa ii promit ziua de maine daca nu sunt capabil sa traiesc in prezent.
Nu e de ajuns sa ii spun: vreau sa traiesc cu tine daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns sa ii spun: poti conta pe mine daca eu sunt inca dependent.
Nu e de ajuns sa ii fiu fidel daca simt ca nu imi sunt fidel mie insumi
Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul de a spune toate acestea si mai multe
pentru a incepe sa construim impreuna dincolo de intalnire, o relatie plina de viata.". - Jacques Salome

duminică, 15 februarie 2009

Carte de vizita

Ne plac cuvintele mari, titlurile si cartile de vizita.
Ne place sa credem ca noi stim cel mai bine, ca "solutia" este la noi, ca suntem "specialistii".
In general, toti ne pricepem cel mai bine la ceea ce face altcineva, stim cel mai bine sa gasim gauri in schweitzer, prezumtia de nevinovatie este "o chestie de la americani dom'le" iar feed-back-ul este inlocuit cu barfa pe la colturi si rautatile marunte.
Ne prevalam de "asa s-a facut intotdeauna" fara sa avem raspuns la "de ce?", aplicam orbeste norme si proceduri fara sa remarcam greselile elementare de matematica din formule, comunicam fara sa spunem ceva, si, apoi, ne uitam invidiosi in curtea vecinului si ne intrebam: "de ce el si nu eu?".
Ne inghesuim sa devenim membri in tot felul de asociatii, nu ca ne-ar interesa foarte tare sa facem ceva, dar titulatura da bine pe cartea de vizita.
Suntem experti in toate si in nimic, transformam opiniile personale in axiome de business, privim de sus tehnicile noi, inventam cat mai multe norme care sa blocheze accesul noului.
Pretindem ca suntem deschisi la nou, ca orizontul nostru e larg, dar, din secunda in care ne vedem cu "Manager" pe cartea de vizita, orizontul se restrange brusc la ceea ce apoi numim "punctul meu de vedere".
Alergam dupa titulaturi bune de pus pe "business card", ca si cand ne-ar conferi un titlu nobiliar. In curand o sa ne punem "din greseala" si cate un "von", ca poate ne foloseste la ceva.
Consumam teribil de multe bucatele de carton, impartind in dreapta si in stanga ego-ul si nevoia de "recunoastere" si colectam nume si pozitii asa cum faceam colectie de servetele cand eram copii.
Zambim fals si impartim complimente in care nu credem, simulam sinceritatea dar ne este frica de ea.
Dar cel mai tare ne este frica de intalnirea cu cei care chiar stiu.
Ne e frica de criza pentru ca simtim ca valorile se vor reaseza, ca va trebui sa demonstram autenticitatea titlurilor de pe cartea de vizita.
S-a terminat cu frazele autosuficiente de genul: "lasa ca stiu eu ca aia care ne cer info pe site sunt cel mai putin informati", gata cu suprematia "hartiilor" si "noi toti stim despre tot".
Acum, in loc sa palavragim "importanti" despre simpozioanele la care am participat, trebuie sa facem sa se intample lucruri, sa ne adaptam rapid, sa tinem cont si sa aplicam metodele pe care le-am respins pana ieri.
Si ne este frica, pentru ca de cealalta parte a baricadei se afla cei care stiu.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Urcus

Uneori am impresia ca urc pe un drum ingust catre un orizont in ceata. Perspectiva se schimba, constante sunt doar prapastia, peretele de stanca si "trebuie".
Mi-as dori sa fiu vultur sa pot zbura sau capra neagra sa pot sari pe stanci, dar, iata-ma pelegrin urcand Golgota unei himere.
Intotdeauna am crezut ca raspunsul se afla acolo, dincolo de ceata si nici o clipa nu mi-am imaginat ca l-am avut tot timpul in buzunar.
A fost nevoie sa dau la o parte mastile din jurul meu ca sa realizez ca, de fapt, calea este importanta, nu ceea ce se afla la capatul ei.
Ca, la capatul drumului, nu te va intreba nimeni daca ai urcat incet sau repede, dar vei fi intrebat ce ai invatat de-a lungul lui.
Ce ai vazut, daca ai gasit cuibul vulturului sau floarea de colt, cate rasarituri ai privit si cate capre negre ti-au iesit in cale.
Cine ti-a fost alaturi si cine nu, de cate ori ai plans sau de cate ori ai intins o mana prieteneasca.
De cate ori ai iubit si de cate ori ai stat de vorba cu tine insuti.
Cred ca, la capatul drumului, cineva pune in balanta, cata fericire ai primit si cata ai dat, vorbele bune si gandurile negre, binele de dragul binelui si raul gratuit.
Nu poti trisa pentru ca balanta stie masura exacta a lucrurilor, iar cararea iti cunoaste urma pasilor,
Tot ceea ce poti face, este sa urci cu incredere in tine si sa te bucuri de fiecare pas chiar daca, uneori, te dor ingrozitor picioarele.




marți, 10 februarie 2009

Poveste

"La barza chioara ii face Dumnezeu cuib" - zicala populara

"Intriga" pe scurt:

Pui de boxer (boxerita), luat dupa multe rugaminti avand ingrata misiune de inlocuitor.
Conflict deschis intre boxer si mama devenita dog-sitter.
Plansete si ultimatumuri: "ori eu ori ea".
Si dilema: "si acum?"
Internet, provideri de zgarzi de dresaj si, in fine, un site cu preturi rezonabile.
Telefon si... surpriza: "nu mai vindem accesorii de dresaj", urmata de: "dar facem dresaj"
Si, de aici, o conversatie extrem de lunga.
Apoi, un nume cunoscut, si constatarea: dar noi ne cunoastem!, urmata de"ce problema ai?"
Si, una bucata boxerita, este cazata si incepe dresajul la padocul in constructie.
Final: dupa 5 luni de, boxerita se intoarce acasa, dresata si cu apucaturi de caine lup.

Dar povestea nu este asta.
Povestea este despre oameni normali in vartejul de anormalitate egoista.
Despre oameni care iubesc animalele si asta se vede in modul in care este gandit fiecare detaliu al "hotelului" de caini.
Nu are nici o legatura cu "hotelurile" de fitze unde dai bani si iti iei cainele bolnav inapoi.
Este nou nout, padocurile au gresie si incalzire in podea iar mancarea este chiar premium.
Despre oameni care pun pe primul plan calitatea a ceea ce ofera si abia apoi profitul, relatia interumana fara meschinul "da' mie ce imi iese?".
Despre bucuria de a descoperi inca doi "Neo", care fac ceea ce le place, cu profesionalism si dragoste de animale.
Se poate ca acest post sa para sau chiar sa fie patetic. Si?
Eu il consider mai degraba trist.
E trist sa ajungem sa ne bucuram ca mai descoperim si Oameni in jurul nostru.
Si, mai ales, profesionisti.
E trist ca nu ne putem revansa decat cu un simplu "multumesc" si e si mai trist ca, uneori, uitam sa-l spunem pentru ca noi suntem de parere ca ni se cuvine.
Norocul nostru ca "la barza chioara ii face Dumnezeu cuib"

joi, 5 februarie 2009

Hiena de birou

"Hienele sunt atat de urate, incat nici mamele lor nu le iubesc" - Stephen Mutumba
Mda si mai sunt si hermafrodite.
Urate creaturi. Cercetatorii spun ca sunt extrem de inteligente. Probabil.
Insistente? Cu siguranta.
Am urmarit intr-o dimineata ritualul unei familii de lei.
E drept ca ajunsesem la ceva timp dupa ce vanasera, masculii tocmai terminau partea cea mai buna a prazii paziti de leoaice si pui care isi asteptau randul.
Tot acest ritual vazut de aproape te fascineaza. La fel de interesant, insa, este si spectacolul care se desfasoara de jur imprejur.
Pe noi ne calauzisera vulturii zburand in cercuri deasupra locului. Atrase de mirosul de sange cald, au inceput sa apara hienele. Intai timid, una cate una, apoi din ce in ce mai aproape.
Leoaicele deranjate de sunetele inalte, chitaite intorc capul catre ele.
Acestea se retrag, spinari cocosate, cozi atarnand intre picioare intensificand chitaiturile.
Dansul a continuat o bucata de vreme, un pas inainte, doi inapoi la maraielile leoaicelor agasate.
Intr-un tarziu, acestea pleaca satule, intorcand din cand in cand capul spre hienele care inca asteapta.
Odata ce leii se distanteaza suficient pentru a se simti in siguranta, hienele prind curaj: unele alearga demonstrativ pe urmele "regilor", celelalte se reped lacome asupra lesului, la concurenta cu vulturii.
Inghesuiala mare la resturile festinului.
Imaginea necrofagilor napustindu-se asupra ramasitelor imi revine in minte din ce in ce mai des.
Si aici avem vanatori si vanat, lei, antilope si gheparzi. Si din ce in ce mai multe hiene.
Hiena de birou, nu e atat de urata fizic. Are doar cocoasa propriilor frustrari provenind din invidii si rautati marunte si incercarea obsesiva de a parea ceea ce nu sunt.
E colegul care se plange in permanenta ca este subapreciat, ca seful anterior l-a persecutat, ca nu se afla pe o pozitie conform pregatirii, ca toata lumea il barfeste: "fara motiv zau".
E subalternul care te ia in primire din prima zi si iti prezinta "realist" situatia. De ce el? Pentru ca ceilalti sunt "timorati".
Hiena de birou are cateva manifestari tipice:
- face curat in "zona comuna" a biroului, avand grija sa fie remarcata, motivand ca "nu poate sa stea", daca vede ca e loc, baga si o sageata mica: " nu ii inteleg pe ceilalti cum de pot sta asa",
- iti spune cat de nedrept a fost seful anterior cu el, cat l-a persecutat "inuman, zau", cat de neprofesionist era, si cat de 'diferit" esti tu, a vazut el asa din prima, pentru ca el cunoaste la oameni
- cat de mult munceste el in comparatie cu ceilalti, desi tu vezi ca toata ziua sta pe internet si rezolva doar problemele personale
- alearga sa te informeze ce barfe au aparut despre tine, tataie din buze "dom'le cata rautate", chiar daca el este zvonerul
- isi face autocritica, nu de alta dar asa nu mai poti spune tu ceva
- musca in stanga si in dreapta pe cei din aceeasi specie ca sa-si dovedeasca "loialitatea",
- incearca sa-ti spuna prin orice metoda cat esti de minunat, cat esti de bun, etc
Suna cunoscut?
Daca hiena e hermafrodita, hiena de birou, are doua fete.
In momentul in care nu mai esti colegul, sau seful, se manifesta "simptomele" versiunea 2:
- "cine ma? ala? hai sa fim seriosi! habar nu avea, bine ca l-au dat afara/a plecat ca ne tragea in jos"; "si nu ai vazut ce nashpa se imbraca?"; "ce cutra dom'le. nu stiu ce avea cu mine"
- daca pana atunci erai cel mai minunat, afli ca aveai o personalitate oribila sau imorala
- tot ceea ce nu a facut, sau a facut prost este, evident, din vina ta
- daca ii amintesti ca i-ai dat ceva de facut, devine brusc amnezic, manifestarile variind de la simpal negatie a primirii sarcinii, mail-ului, etc, pana la tonul ridicat si fata rosie de nervi in momentul in care aduci dovezi
- daca, cumva, miroase ca ar avea o sansa cat de mica sa-ti faca rau, fii sigur ca isi va concentra eforturile in acest sens, incercand sa se alieze cu noul sef ca sa aiba mai multe sanse, dar totul pe sest, ca saltul la jugulara este, totusi, apanajul leului
- si, evident, pntru a-si sterge urmele inventeaza diverse povesti pe care le profereaza acolo unde poate
Acum suna si mai cunoscut?
Ati putea crede ca, de fapt, asta este descrierea dinupaturicilor.
Nu, hiena si-ar dori sa ajunga macar la acel nivel, dar nu reuseste, mai ales pentru ca ii lipseste o calitate esentiala: nu stie sa-si faca aliante si pe orizontala si pe verticala in jos.
Crede ca numai in sus trebuie sa-si faca aliati. Sigur asta considera el ca este, un aliat.
Ei bine, aici greseste profund.
O alta hiena ajunsa sef nu il va crede pentru ca si el a facut si face la fel.
Un Dinu Paturica, il va accepta, pentru ca-i place masajul intern executat cu limba, dar nu il va promova niciodata pentru ca nu il poate pacali.
Sacalul se va alia cu el pentru o vreme pana isi va atinge scopul, si, in final se va debarasa de el intr-un mod mai mult sau mai putin elegant.
Leul il va tolera, poate i se va face mila oarecum, va aprecia tradarea dar nu pe tradator.
Leul de iarna poate se va lasa pacalit, il va lasa chiar sa creada ca poate sa muste, si ii va urmari miscarile cu un zambet in coltul gurii, asteptand sa vada ce miscari face, daca reactioneaza standard sau e inventiv.
Nu il va invita niciodata la festin, dar il va face sa-i simta gheara rece pe ceafa atunci cand se asteapta mai putin. Nu neaparat punitiv, ci doar pentru a-i reaminti ca nu va accede decat la resturile festinului.
Si, pana la urma, nu faptul ca primeste doar ramasitele este esential, pentru ca, uneori toti avem parte de resturi.
Dar faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si asaneze urmele de pozitivism si sa se automutileze moral pana la alienare pentru a se adapta la ce crede el ca este cheia succesului sau a supravietuirii la birou este trist, mai ales cand este alegerea ta din teama sau incapacitatea de a-ti asuma riscul de a avea coloana vertebrala.
Nici macar nu e cazul sa pedepsesti hiena de birou, e suficient sa o faci sa-si constientizeze starea si sa o arunci in mijlocul haitei.

luni, 2 februarie 2009

Acasa

Vi s-a intamplat vreodata ca, mergand catre o destinatie oarecare, sa aveti sentimentul ca mergeti acasa?
Mda, acum cativa ani si eu as fi ridicat din spranceana si as fi raspuns: "Da , daca tocmai mi-am cumparat casa de vacanta in acel loc"
Dar asta a fost inainte de Mara, Masai Mara.
Stiu ca este foarte la moda sa mergi in Africa si apoi sa-ti publici pozele si impresiile in diverse tabloide.
Dar, in acest caz, eu nu-mi doresc sa fiu la moda si, in plus, am vazut prima oara Kenia inainte sa devina un trend.
Am continuat sa merg si dupa ce devenise o fitza.
Si am reusit sa descopar locuri in care "vedetele" nu au ajuns inca, si unde, sincer, nici nu cred ca vor merge pentru ca realitatea nu este in trend.
Dar, sa revenim la Mara (dezordine colorata in limba Masai).
Dupa trezirea la 4 dimineata in atmosfera umeda a coastei, un mic dejun acompaniat de zgomotul oceanului, cafeaua lesinata model piswasser de la hotel si doua banane ("mici ca mari va plac voua acolo in Europa") si drumul hurducat de 6 km pana la Ukunda, am ajuns la Airstrip.
Ukunda Airstip, nu se compara cu nimic din ceea ce stim, daca il raportam la comfortul celui mai amarat aerodrom din Romania este ca si cum am pune in balanta aeroportul Baneasa cu cel din Dubai.
Un cub din beton cu o singura incapere, la capatul unei piste de aterizare semanand izbitor cu un drum judetean.
Ai putea crede ca aici cursele aeriene sunt doar ocazionale, insa Ukunda are un trafic apropiat de al aeroportului Baneasa. Dimensiunile avioanelor difera. Si modul de zbor, cel de alimentare si, evident comfortul.
19 locuri, neantifonat si fara toaleta. In spatiul care a fost toaleta, s-a amenajat loc pentru bagaje, asa ca, ori iti rezolvi problemele inainte de zbor, ori astepti 2 ore pana ajungi la destinatie.
Sunt debarcati pasagerii de la Nairobi, se alimenteaza (manual) apoi ne imbarcam.
Cunoscator fiind, m-am asezat pe partea stanga, stiind ca voi vedea Kilimandjaro.
Mi-am pus centura de siguranta, la fel de inutila ca cea dintr-o Dacie veche, castile in urechi pe post de antifoane si m-am pregatit pentru cele doua ore de zbor VFR peste savana.
Am adormit pret de cateva minute, dar un gand neobisnuit m-a trezit: "Acasa, ma duc acasa". M-a invadat senzatia de nerabdare amestecata cu bucurie pe care o ai doar atunci cand te intorci acasa. Si, brusc, hurducaturile golurilor de aer nu m-au mai deranjat iar zgomotul motoarelor nu a mai parut asurzitor.
Am aterizat pe fasia plana din mijlocul savanei, si senzatia a devenit si mai puternica in momentul in care am tras in piept aerul prafos.
Am pus totul pe seama faptului ca ma intorceam in locuri deja cunoscute.
Camp-ul de pe malul raului Mara, cu poarta, dar fara garduri pentru ca animalele sa poata trce noaptea sa bea apa, jeep-urile casate ale armatei britanice, cel mai bun desert si rangerul favorit. Calatoria prin savana, off - road, iarba inalta si familiile de lei dormind lenese sub soarele de noiembrie.
Elefanti trecand agale pe langa noi, specie ciudata mirosind a benzina, turme de antilope si zebre, privindu-ne precaute, babuini homosexuali, gepardul cu 5 pui si Kenia express alergand prin iarba fluturandu-si coada.
Satele de masai, turistice sau cele mai putin turistice la marginea rezervatiei, o scoala in savana avand computere donate de o fundatie, dar fara curent electric, si copii care merg cate 5 km pe jos pana acolo dar care stiu unde e Romania. Un director de scoala intors de la Nairobi ca sa-i invete carte pe copii tribului si care locuieste in maniata ca toti ceilalti.
Targuiala pe "suveniruri", colane si bratarile de picior "pe care albii le poarta la mana", urechi decupate de cerceii grei si "olesere".
Seara in camp, focul de tabara si noaptea africana animata de zgomotele hipopotamilor si a unui bush baby topaind pe cort, si "lala salama" micsorand lampa cu gaz.
Rasfat, cafeaua adusa la pat la 5 dimineata, mirosul ademenitor care iti da curaj sa iesi de sub patura in frigul de dinaintea zorilor.
Plecarea din camp in linistea sfarsitului de noapte, infasurati in paturi in jeep-ul descoperit, drumul printr-o savana dominata inca de zgomotele noptii, si, la un moment dat, o geana timida de lumina.
Ne oprim si noi odata cu sunetele noptii.
Inaintea rasaritului, acolo, in the middle of nowhere, ai parte de un minut incredibil.
Pentru un minut este o liniste absoluta, sunetele noptii se sting iar cele ale zilei inca nu incep. Doar cerul isi schimba culoarea si apare prima raza de soare. E atat de liniste incat parca te dor urechile. Dar, pentru un minut, privesti intinderea de iarba si cerul schimbandu-se de la negru deplin la albastru clar, trecand prin purpurilul zorilor si ai senzatia ca atunci si acolo toata lumea este a ta.
Apoi, animalele diurne isi incep ziua; vraja dispare dar savana te fascineaza in continuare.
Prima data, am avut impresia ca ma uit la un reportaj pe Discovery Channel si ca, din greseala, am bagat capul in televizor.
Micul dejun in savana si cafeaua bauta pe capota masinii, rangerul care poate vedea coada unui leu in iarba de la 2 km fara sa aiba nevoie de binoclu si ucenicul samburu care ne povesteste ca isi construieste casa acoperita cu tabla (ultima fitza) si ca nu a fost niciodata intr-un oras.
Acelasi ucenic, ma informase la ultimul safari ca tropai mai rau decat o turma de elefanti iar acum spera ca nu imi mai amintesc cum arata.
O alta cafea bauta pe terasa atarnata deasupra raului Mara, un alt drum, un leopard, vulturi dand tarcoale lesului unei zebre, struti, un pui de antilopa proaspat nascut, girafe timide in mijlocul unui palc de arbusti, o alta familie de lei si un raget care ne zgaltaie jeep-ul.
Si sentimentul de libertate pe care ti-l dau spatiile deschise.
"Trecerea", turmele strangandu-se in acelasi loc chemate de o vraja necunoscuta, zebrele trecand precaute, cercetasi timizi, zgomotul sutelor de animale sarind orbeste de pe malul abrupt in apa raului pentru a ajunge in partea cealalta, prada usoara pentru crocoldilii ce dau tarcoale si hipopotamii, gardienii antilopelor incercand sa-i alunge.
Asfintitul scurt si noaptea cazand cu repeziciune deasupra corturilor.
Inca o dimineata si o zi mai calda, turma de buffalo si, din nou, o familie de lei dormind: pisici uriase la umbra unui baobab.
Mirosul savanei, amestec de iarba uscata, soare, praf si animale libere.
Si, din nou, senzatia de "acasa".
Pentru ca "acasa" esti liber de constrangeri si spatii inguste, liber de bariere sociale si trend-uri, liber de ierarhii si scalvia moderna a telefonului, liber, tu, orizontul savanei si acel minut la rasaritul soarelui.

marți, 27 ianuarie 2009

De che

Exista cateva personaje al caror nume suna cunoscut pana si rapp-erilor din Harlem : Hitler, Cleopatra, Che Guevarra, Dalai Lama, Madonna, Fidel Castro si Marilyn Monroe.
Dintre toate, cel mai interesant mi se pare "El Comandante".
In primul rand, pentru ca, dincolo de propaganda din ultimul bastion al comunismului, respectul oamenilor simpli din Cuba pentru Che, este real.
In al doilea rand, pentru ca figura lui este omniprezenta pe toate articolele de inspiratie army si pe tricourile funny din Amsterdam.
Si, spre surprinderea mea, l-am descoperit pe zidul din chirpici al unei bodegi in Lamu, pe coasta de est a Africii.
In momentul in care gasesti figura legendara a Revolutiei Cubaneze intr-un oras ramas in secolul 14, realizezi ca, dincolo de propaganda, numai charisma duce legenda mai departe.
Che Guevarra este aproape un substantiv, sinonim pentru rebel si revolutie, este simbolul fortei care rastoarna ierarhiile si sparge barierele.
In ultima instanta este simbolul depasirii propriilor limite.
Un medic argentinian burghez, suferind de astm bronsic a devenit varful de lance pentru Revolutia lui Fidel.
Intr-o companie "El Comandante" este angajatul rebel, care cere explicatii si refuza sa mearga cu spinarea plecata in fata "superiorilor ierarhici". Leaderul informal.
De che uitam insa, sa-l asociem cu tenacitatea de a-ti urma calea si capacitatea de a-i face pe ceilalti sa te urmeze chiar daca esti outsider si vorbesti curios?
De che vedem numai forta razboinica si omitem charisma pe care ti-o dau propriile idealuri si care poarta legenda mai departe?
Poate pentru ca ne lipseste curajul de a alege calea spinoasa a luptei cu limitele si conditionarile autoimpuse.



duminică, 25 ianuarie 2009

Poleiala

Intr-o emisiune TV, cineva se intreba in ce masura va afecta criza nevoia de show-off a romanilor.
Nu e cazul. Renuntam la orice dar nu la poleiala.
Si teoria mi-a fost confirmata intr-o seara de inceput de week-end.
Am intrat intr-o cafenea din Dorobanti, si, inca de la usa m-a lovit "poleiala" drept in moalele capului.
Am avut senzatia ca intrerupem o reuniune de familie, toti, de la chelneri la clienti, intorcand capetele si scanand preturile hainelor de pe noi. Era evident ca nu suntem "de-ai casei" pentru ca eram imbracati pentru frigul de afara si nu conform trendurilor unei primaveri iluzorii si, in plus, in loc sa fluturam cheia de la masina, am avut tupeul sa o tin in buzunar.
Dupa ce ne-am asezat la o masa, m-am uitat de jur imprejur, cu nedumerire. Decor banal de cafenea, cu mese putine, innobilata doar de zona in care este pozitionata. Personal blazat evaluand clientii dupa telefonul mobil si cheia de la masina. Un ecran pe care rula o prezentare de modele de ceasuri, inele si telefoane.
Clienti, la cateva mese, discutii pretioase la o cafea sau apa plata cu lamaie, intrerupte doar de "studierea" atenta a telefonului, sau de aranjarea manecii puloverului astfel incat sa se vada cat mai bine ceasul de marca (aspirational la cele prezentate pe ecran) si privirea circulara "se vede?". Simulare de "glamour" la consumatie de criza.
Produsul tipic post - Revolutie, baiatul sau fata de "oras", privindu-i de sus pe "outsideri' si cu admiratie pe cei care tin prima pagina a revistelor, pentru care branding-ul personal inseamna epuizarea cartilor de vizita in cluburile de fitze si confunda barfa marunta si cunostintele de club cu networkingul si prietenia.
Daca te uiti prin stratul subtire de spoiala si vezi dincolo de povestirile din vietile altora, ai aceeasi senzatie pe care ti-o dau Mos Craciunii de ciocolata: atat de mari si atat de goi pe dinauntru.
Cu toate astea, ei iti dau directiile de urmat in perioada de criza: poate ca industria se duce la vale, exportul si transporturile sucomba, dar comertul de fake-uri va inflori.
Daca pana acum, se mai cumpara luxul original, acum, succesul va fi al negustorilor de "poleieli" autentice si al cafenelelor cu vitrina la strada in care sa poata fi etalate.
Si, in fond, la ce ne trebuie originalul atata vreme cat si un fals "can do the job"?

joi, 22 ianuarie 2009

Pe-un picior de plai

Da-i unui om un peste, si va fi satul o zi intreaga: invata-l sa pescuiasca, si va fi satul o viata intreaga - LAO TZU.
Asta daca el sa vrea sa invete sa pescuiasca.
Noi nu vrem.
Dam vina pe Miorita si asteptam cuminti sa ne inghita criza.
Un popor de fatalisti, bocitoare si carcotasi.
Incearca tu sa ma inveti sa pescuiesc, pentru ca eu ma voi plange cu siguranta de calitatea unditei, de locul de pescuit si de lipsa unui ceaun adecvat. Si voi astepta in continuare "inevitabilul".
In scoala primara ni s-a indus ideea ca Miorita reflecta filosofia poporului roman.
Ei bine, asa este.
Si atunci ca si acum m-am intrebat de ce a stat ciobanul si a astepta sa fie omorat cand putea face destule.
Acum am si raspunsul: oficial, asa se nasc martirii, de fapt pentru ca e mai simplu sa stai sa astepti fara sa faci nimic altceva decat sa te jelui de mila celor care te vor plange.
Uitati-va in jur. Ce vedeti? Nimic?
Evident.
Criza. Vine criza. A venit criza. Se adanceste criza.
Noi?
Ca si ciobanul mioritic, ne asezam sarica sub cap, privim la stele (eventual cele de pe steagul american) si asteptam.
Nu misca nimic.
Avem un guvern. Ei si? Lasam criza in standby, pana ne impartim noi jucariile.
Avem un sistem bancar. Vorbim despre masuri de criza, dar asteptam sa se termine de impartit jucariile ca sa le punem in aplicare.
Nu avem infrastructura. Am vrea, dar nu credem ca putem atrage fonduri europene ca sa rezolvam situatia.
Agricultura e la pamant. Minunat, dar nu e domeniu prioritar.
Ar trebui sa eficientizam procesele. Dar e mai simplu sa concediem personalul. Ce daca nu vom mai avea cu cine produce, si, automat, nu vom avea din ce plati ajutoarele de somaj.
Asteptam o solutie tot de la cei cu jucariile.
Ei, la randul lor, asteapta de la altii.
Baieti destepti insa. Pentru ca si ei tot mioritici sunt, stiu exact ce ne trebuie. Stiu ca nu ne vom apuca de pescuit si ca vom sta cu ochii la stele.
Si, ca sa nu ne plictisim, ne-au dat si noua o jucarie: oficializarea interceptarii telefoanelor, e-mail-urilor, etc.
Iar noi, asteptam fatalitatea, perorand indignati de legalizarea "invaziei in sfera personala".
Si asta, in timp ce altii isi impart linistiti zonele de pescuit pe care noi le ignoram.



sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Ordinea de zi

Avem un apetit teribil pentru nenorociri.
Crime, falimente, sinucideri, accidente, divorturi, calomnii, violuri, curentul Emo, disponibilizari, afacerea valiza, saracie, analfabeti, pedofili, proxenenti, rata de indatorare, droguri, adulter, razboi, alcool si criza.
Cam astea ar fi "headline -urile" in presa si programele de stiri.
Le ridicam audienta si ratingul consumand lacomi articole, stirile de la ora 5, "Surprize, surprize", "Test de fidelitate" si fenomenul national: Elodia.
Si, daca nu e suficient, continuam cu filme pline de violenta.
Citim si tuguiem buzele, comentam stirile intreband retoric "unde o sa ajungem dom'le?".
Ingeram mizeria umana doar pentru a ne lamenta, ne simtim "conectati", ne da un sentiment de trista superioritate si siguranta distanta. Dincolo de paravanul paginii de ziar si al ecranului, "lumea" noastra e mai buna, "bine ca nu e mai rau", "lasa ca merge si asa".
Ne plangem de mila: " e criza dom'le", urmarim avizi vestile de la Parlament si iar comentam umfland balonul cu panica. Suntem atat de ocupati sa consumam uratul incat nu observam ca ne marcheaza. Suntem incruntati, cand nu ne plangem, barfim, inventam "adevaruri" si "scenarii", invidiem dar pretindem ca suntem invidiati, stim noi mai bine ce crede si simte fiecare, indiferent de subiect, muscam, dar numai pe la spate, confundam seriozitatea cu lipsa de vlaga, discursurile cu adevarul si zorzoanele cu stilul. Cautam "normalitatea' dar firescul ni se pare regizat.
Hohotele de ras sunt zgomotoase, cartile, prea scumpe iar arta inutila.
Ridicam ochii spre cer doar daca auzim elicopterul Politiei, ratam rasaritul deasupra cupolei CEC-ului si pescarusii de-a lungul Dambovitei, nu mai avem bancuri cu Bula iar despre Paunescu stim doar ca face politica, si, in goana noastra dupa "senzational", ne ratam pe noi insine.
Ne refuzam increderea, optimismul si vointa de a merge inainte fara a calca pe cadavre, ignoram poezia si dam la o parte tot ceea ce iese din sabloanele autoimpuse. Si apoi ne intrebam unde ne-a disparut "pofta de viata".
Niciunde, este tot aici, asteptand sa se termine programul de stiri si, intre doua reclame, sa ne aducem aminte de noi.
Vorba poetului:

"Haideti sa uitam sa vietuim urît
Mai avem pe lume ce iubi
Si satui de surogate pîna-n gît
Sa refacem ordinea de zi.
Daca-i bal, atunci sa fie, totusi, bal
Si un ceai sa fiarba în ibric
Puneti viata noastra punctul principal
Si în rest sa nu vorbiti nimïc. "

luni, 12 ianuarie 2009

Antidot la Modelul de leadership made in Ro

Din ce in ce mai des imi revine in minte un fragment din "Arta conversatiei":"Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta"
Esenta valorii umane definita intr-o fraza care te obsedeaza, ramane undeva in subconstient, si o intelegi abia dupa ce viata si-a ascutit ghearele pe tine.
Abia atunci te izbeste sensul ei si te readuce la elementele de baza, la ceea ce conteaza.
In fond, spre deosebire de nunti si botezuri, procentul celor care merg la inmormantari din obligatie este mult mai mic.
Daca ii eliminam si pe cei care merg pentru a se asigura ca "dusmanul" nu mai este, si psihopatii, ne ramane un procent destul de mare de adevar.
Avem tendinta de a uita ca nu suntem eterni.
Uitam ca nisipul din clepsidra curge intr-un singur sens, si ca, la final, suntem cantariti cu aceeasi balanta.
Speram in viata de apoi, in reincarnare, dar nu avem garantii.
Probabil ca de aceea folosim activ doar 10% din capacitatea creierului. Restul este, poate, pentru uitare.
In rest, impartim lumea in tari bogate si sarace, cumparam fericire in doze mici, alergam in sus si in jos pe scari ierarhice si sociale, ne razboim pentru fasii inguste de pamant sau in numele unui zeu razboinic, secam seva copacilor pentru a ne plange mai apoi de lipsa de oxigen, si construim pentru a darama.
Ne plecam in fata idolilor, a regilor si a magnatilor. Si ne dorim si noi Puterea.
Ne uitam cu un amestec de admiratie bolnava, teama si invidie la cei care o au, la pojgita aurita a mirajului.
Paradoxal, privim intotdeauna in directia gresita. Ii admiram, adulam, invidiem sau slugarim doar pe cei pentru care puterea este o scuza pentru a-si manifesta frustrarile si rautatile marunte.
In graba de a ne profila, de a indeplini sau de a ne feri de "fulgerele" olimpienilor, pierdem perspectiva incarcandu-ne cu si mai multe "task-uri" si "to-do list", nu mai vedem padurea din cauza copacilor.
Si pe asta mizeaza olimpianul.
Pentru ca, de sub teancul de sarcini urgente, nu mai ai timp sa remarci izbitoarea asemanare a "zeilor" cu "nobilimea" de la Curtea Regelui Soare. Nu mai vezi decat peruca, pudra si parfumul, dar nu si ce se ascunde in spatele lor.
Daca indepartezi mobilierul si accesoriile de birou, telefonul mobil, evident capat de serie, masina de serviciu, supa calduta a businessului functional si "networking-ul", constati, uneori, ca "bufnitele nu sunt ce par a fi".
In spatele recuzitei care defineste pozitia , se ascunde incrancenarea salamului cu soia, razbunarea rasetelor rautacioase din copilarie, refularea golului sufletesc si incapacitatea de a-si depasi propriile tare.
Manifestarile exterioare sunt, de cele mai multe ori, direct proportionale cu nivelul frustrarilor acumulate in urcarea pe scara ierarhica, respectand neabatut modelul de leadership made in Ro.
Improasca venin de sus in jos, calca pe capete plecate, la inceput pentru a-si pansa orgoliile ranite, mai apoi dintr-o nevoie bolnava de recunoastere si totul sub peruca atent pudrata a "implementarii sistemului de management".
E ca un drog. In fiecare zi mai mult, in fiecare zi o noua treapta, un nou truc pentru a pacali timpul, un carusel ce pare de neoprit in furia de a inchide toate usile catre "ceilalti", de a nu-si lasa loc de "buna ziua".
Castele de nisip pe care le poti darama cu o singura fraza: "Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta".

marți, 6 ianuarie 2009

Supersonic

Se spune ca 2009 este primul an dintr-o noua era. Epoca schimbarii perceptiilor.
Posibil.
Semnele sunt in jurul nostru: timpul comprimat, sarbatori de iarna in care spiritul Craciunului a fost inlocuit de zbateri politice si reclame, conflicte armate si spectrul unei crize mondiale amplificat de panica politicienilor.
Si noi, traind fiecare zi in viteza a cincea, zbatandu-ne intre rate, sefi, decibelii din trafic, scari ierarhice si sociale, barfe, calcule si cheltuieli, tabloide si atac informatic.
Un supersonic coborand cu viteza prea mare catre puntea portavionului, si care trebuie sa agate carligul pentru a se opri la timp.
Poate ca trebuie sa aterizam, si, inainte de a decola din nou, pe durata verificarii tehnice, sa stabilim cu noi insine, care este misiunea noastra si cum vrem sa o indeplinim.
Deschis, cinstit si luand in considerare greselile si defectiunile tehnice.
Pentru ca in aceasta misiune nu ne putem permite sa omitem faptul ca altimetrul s-a defectat, ca trenul de aterizare nu raspunde la comenzi sau ca, la ultima decolare, nu am pastrat distanta de esalonare.
Decolarea este optionala, aterizarea, insa, obligatorie. De aceea, trebuie sa ne asiguram ca avem un carlig sigur care sa ne tina pe punte, temperand viteza.
Indiferent de zbor, goluri de aer, sabotaje si defectiuni, avem intotdeauna nevoie de ceva care sa ne readuca la sol.
Iar acel ceva suntem noi. Fara mastile cotidiene, dezbracati de conventii si ierarhii, fara regrete si invidii, noi, cu bune si rele, cu zambete si lacrimi si sperante.
Noi suntem cei care conteaza, carligul care securizeaza aterizarea indiferent sub ce pavilion navigheaza portavionul.

joi, 1 ianuarie 2009

Este atata rutina in lume

"Este atata rutina pe lume si atat de putin adevar" _ Ileana Vulpescu
In fiecare zi ne dorim sa evadam din rutina, dar, creem reguli de utilizare a adevarului.
La sfarsitul fiecarui an tragem linie, evaluam, ne facem promisiuni pentru ca din prima zi a urmatorului an sa uitam de ele, sa ne aruncam in mijlocul tornadei cotidiene.
Cautam adevarul dar ne lasam inselati de promisiuni si discursuri populiste.
Am vrea sa ne fie mai bine, dar ne impiedicam in propriile compromisuri.
Ne promitem ca vom privi inainte, dar ne lasam trasi inapoi de propria noastra nesiguranta.
Nu stiu care sunt ultimele modele Prada, dar stiu care sunt ultimele tendinte in "moda office".
Ne zbatem sa obtinem venituri si cat mai multe avantaje, job-uri cat mai standardizate, cat mai multe regulamente de urmat, organigrame si fise de post cat mai detaliate.
Asta cautam.
Insa nu este cool sa afirmi ca asta iti doresti.
Trendy este sa te plangi de rutina, ca sunt prea multe regulamente, dar, eventual, mai faci si tu inca unul, de lipsa de flexibilitate, dar sa te ascunzi in spatele normelor de fiecare data.
Sustii gandirea "out of the box", dar procedurezi creativitatea. Condamni sabloanele, dar le folosesti constant.
Poate ca este o reminiscenta din "epoca de aur", o influenta a multinationalelor sau doar nevoia acuta de siguranta a rasei.
"Moda office" ne acapareaza, devine parte integranta a normalitatii.
Le spunem celorlalti ceea ce vor sa auda, vorbim despre importanta carirei sau a familiei in functie de context, depersonalizam comunicarea, consumam surogate alimentare si ne inconjuram cu surogate de prieteni pe care le numim network.
Citim presa pe internet, mergem la evenimente mondene dar nu mai avem timp pentru prieteni, infieram barfa dar consumam tabloide, citam ultima carte a lui Coelho dar omitem sa spunem ca, de fapt nu ne place sau nu l-am citit.
Ne punem o masca pentru job dar uitam sa o mai scoatem la sfarsitul zilei. Devine parte din noi. Devenim ceea ce pretindem.
Si apoi: " Este atata rutina in lume si atat de putin adevar".

Join

Radio Whisper | RadioWhisper.com