Cetatean caut identitate

As fi putut incepe cu titlul unui roman de Alexandre Dumas: "Dupa douazeci de ani".
Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Nu stau sa despic firul in patru si sa analizez daca a fost revolutie, lovitura de stat sau "mana agenturilor straine".

Pentru cei care in decembrie '89 au iesit in strada si au murit in numele unui ideal, a fost revolutie, pentru ceilalti, inceputul unor afaceri de succes.
Pentru noi, marea majoritate, dupa atata vreme aproape ca nu mai conteaza.
Dupa 20 de ani in care certificatul de revolutionar nu mai inseamna decat garantia unor privilegii, in care 21 nu mai inseamna 21 decembrie ci o parte din numele unei statii de radio, iar sloganul "azi in Timisoara, maine in toata tara" s-a demonetizat de atata folosire in campanii de tot felul, dupa acesti 20 de ani, eu, cetatean, caut identitate.
In '89 era simplu. Eram student la una din facultatile in urma careia as fi primit repartitie intr-un oras. Viitorul nu avea prea multe necunoscute: terminai facultatea, primeai repartitie, cu o pila reuseai sa te intorci in Bucuresti, intr-un an, doi primeai de la stat o casa si, in general, ieseai la pensie de acolo de unde te angajasei prima data.
Nici viata nu era atat de complicata, frustarile, insa, erau multe. Sau asa credeam atunci.
Aveam doua ore de televizor pe zi si invatasem bulgareste ca sa vad "pe bulgari" Studio X si "Familia Guldenburg". Citeam carti cumparate pe sub mana ca si alimentele si mergeam la "bairam-uri" care se sfarseau invariabil cu lungi discutii in bucatarie. Suprema distractie, era vizionarea unui film pe video la cate un prieten care avea o tehnologie atat de evoluata adusa de "afara".
Ascultam "Europa libera" si resimteam acut lipsa accesului la informatie, alta decat cea trecuta prin filtrul propagandei comuniste.
Ii injuram pe "tovarasu" si "tovarasa" cand mergeam la sortat cartofi si ceapa sau la "defilare", cand lucram de Pasti si de Craciun sau stateam la cozi interminabile pentru orice si ne doream sa ajungem si noi "dincolo" - in Europa de Vest.
Paradoxal, radeam mult, aveam o serie inepuizabila de bancuri si speram in ceva mai bun.
Decembrie '89 ne-a adus libertatea, livrata la pachet cu un pumn de iluzii si promisiunea unui maine mai bun.
In 21 decembrie, nu stiam decat ca la Timisoara se intampla "ceva" ca lucrurile se misca. Confirmarea ne-a dat-o chiar Ceausescu intr-o aparitie televizata in 18 decembrie, care condamna interventia "agenturilor straine".
Si a pornit revolta si pe strazile Bucurestiului, cu epicentrul la Universitate. La momentul acela toti am fost cuprinsi de dorinta nestavilita de a iesi in strada si de a "face dreptate".
Pe mine tata m-a incuiat in casa si mi-a spus: "Acum unii mor si altii fac bani". Asa ca, am vazut Revolutia la Televizor.
La prima transmisiune in direct din TVR am crezut ca e o piesa de teatru: un steag gaurit in fundal si o masa de sedinta , Caramitru soptindu-i lui Dinescu: "Mircea fa-te ca lucrezi", Iliescu, Roman, Sergiu Nicolaescu, si multi altii care au devenit celebri mai apoi.
Vanatoarea de vrajitoare, "procesul" familiei Ceausescu, executia din ziua de Craciun, si primul Revelion cu muzica preluata de la televiziunile din vest.
Brusc, viitorul, se prezenta cu posibilitati nelimitate, desi usor incetosat. Dominanta era: pot sa fac orice.
Din pacate, sentimentul asta nu a tinut prea mult.
Satisfactia de a anula in sesiunea de iarna cateva examene care s-au reportat in cea de vara si bucuria de a scapa de uniforma si orele obligatorii de armata, erau intunecate de cladirile ciuruite ale orasului si, mai ales de lipsa la apel a colegilor care murisera pe strazi in numele unui ideal, iar, mai apoi, de mineriade si de dusul rece al lui Brucan care ne-a numit "stupid people" si ne-a spus ca avem nevoie de 20 de ani ca sa evoluam.
Brusc, timpul a inceput, parca, sa treaca mai repede iar adaptarea la schimbare a devenit cuvantul de ordine.
Prima a fost invazia Islamului, au aparut peste noapte "buticurile" si biscuitii turcesti, gumele Turbo, urmate de inflatia galopanta si aparitia somajului, primele televiziuni private si partidele politice.
Lipsa de informatie a fost inlocuita de program tv toata ziua, un val de ziare si mitingurile FSN.
Pentru prima data mi-am pus intrebarea " si acum incotro?".
Terminarea unei facultati nu mai garanta un loc de munca in conditiile in care fabricile erau transformate in depozite, constructiile fusesera oprite iar mult asteptatele firme vestice se lasau inca asteptate.
Frustrarile perioadei comuniste au fost inlocuite de cele ale desprinderii din supa calduta a unui viitor asigurat si de ceata zile de maine.
Cam atunci a aparut gluma cu "luminita de la capatul tunelului".
Si am tot alergat spre ea sperand ca la celalalt capat va fi mai bine.
Au aparut primele banci private si primele falimente, "Bingo, jocurile piramidale cu sperante si deziluzii, campaniile electorale "made in America", reclamele colorate si multinationalele.
Odata cu ele au aparut in calendar Valentine's Day si Haloween, masina de firma, facultatile private care pregatesc Manageri pe banda rulanta si o noua identitate: angajatul la multinationala.
O identitate ca un titlu de noblete demonstrat prin cartea de vizita, conversatiile pretioase in afacereza, ultimul tip de telefon mobil si cele mai noi gadget-uri.
Politicienii vorbeau despre crestere economica, am intrat in UE, parea ca Brucan s-a inselat iar viata evolua intr-un ritm ametitor: cluburi, mall-uri, telenovele si vacante in strainatate.
Cele doua ore de program tv, au fost inlocuite de cele 99 de canale ale televiziunii digitale, informatia filtrata de stirile de la ora 5 pline de crime si violuri, Disney de Jetix, cartile de internet. Lipsa de informatie a fost inlocuita de o invazie de stiri si tabloide si de "nevoia" de a ne raporta la "idealul american".
Dincolo de asta, e greu de vazut ca numarul de analfabeti este in crestere, ca "granarul Europei" este muncit de batrani si sufera din lipsa fondurilor, ca nu producem aproape nimic, ca sistemul medical este sarac si ca nu mai stim nici macar istoria recenta.
2009, anul 20 d.R (dupa Revolutie) ne-a adus criza mondiala si, odata cu ea, s-a intors somajul, inflatia si nesiguranta.
Realitatile ascunse sub pres nu mai pot fi negate, frustrarile anilor '90 s-au intors intr-un format nou, circul electoral a depasit orice limita apeland la sloganurile "golanilor" din Piata Universitatii.
Am senzatia ca am intrat intr-un sens giratoriu si am ratat toate iesirile, intorcandu-ma in punctul din care am plecat.
Daca privesc tot parcursul in sensul giratoriu al celor 20 de ani, constat ca singurul bun intr-adevar castigat este dreptul de a-mi spune parerea, nu si cel de a fi ascultat. In rest cel de-al treilea principiu al mecanicii enuntat de Newton, a functionat in tot ceea ce am crezut ca am obtinut: am obtinut multe ore de TV, dar a crescut analfabetismul, am obtinut slujbe bine platite, dar timpul acordat mie sau celor din jur a scazut, am obtinut accesul la informatie dar sunt bombardata de cele inutile, am scapat de doctrina comunista dar mi s-a injectat "Corporate identity". Si, peste toate, am devenit un om gri, intors, dupa 20 de ani de evolutie, in punctul de plecare in care eu, cetatean de rand, caut identitate.

Poveste cu final previzibil

Mi-as dori ca toate astea sa fie o poveste. Una cu happy end, in care Ileana Cosanzeana si Fat - Frumos traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
Din pacate, este doar o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Am fost "Voluntar pentru o zi" la Salvare.
Recunosc, in prima faza doar curiozitatea.
Cum e acolo inauntru?
Cum e sa treci in plina viteza pe rosu si sa nu te opreasca politia?
Curiozitati puerile alimentate din plin de "Schimbul III" si, undeva in subconstient, dorinta de a fi de cealalta parte a baricadei.
Ei bine, de cealalta parte esti sau nu. Nu exista jumatati de masura, "putin gravida", "lasa ca merge si asa". Intr-o lume cu infinite nuante de gri, aici exista alb sau negru.
Nu exista "mi s-a parut ca", "lasa ca face altul", "am crezut ca", "lasa ca se repara", pentru ca aici nu poti lua decat o singura hotarare: buna sau proasta.
"Cazurile" (ca sa folosesc termeni de specialitate) au fost spectaculoase, dar nu asta a fost componenta care m-a pus pe ganduri. Au fost insa, discutiile, relationarile in cuvinte putine si gesturile de un firesc iesit din contextul unei societati axate pe "a avea".
Preocuparea sincera pentru cel care avea nevoie de ajutor, disponibilitatea de a zambi incurajator si de a tine conectat un pacient cu puls 10, firescul gestului de a-i intinde bonuri de masa unei fete cazute in strada nu atat din cauza caldurii cat din cauza unei "diete" impuse de lipsa banilor si "noi nu suntem doctori bogati".
Nu sunt doctori cu arginti, dar, bogati sunt. Sunt printre foarte putinii oameni care au rabdare cu un betiv cazut in strada, au timp sa asculte lamentarile uni batrane care i-a chemat pentru ca nu are bani de medicamente, au adrese unde merg frecvent, vad mai multa durere intr-o saptamana decat multi dintre noi intr-o viata, si, culmea, mai au puterea de a reactiona in cateva secunde, de a lua hotarari pe muchie de cutit, de a se bucura ca au salvat o viata, de a se certa cu medicii de garda in spital pentru cei pe care i-au dus acolo.
Aceasta "plimbare" mi-a dezvaluit o realitate "alternativa" pe langa care trecem in fiecare zi si pe care nu o cunoastem, pentru ca cei care o traiesc nu au nici timp, nici chef sa se bata cu pumnii in piept.
Pentru ei, o zi de munca are mai multe ore si cateva repere exacte: sa mearga la toate cazurile, sa faca tot ce pot ca sa-i salveze pe cei care ii cheama si sa se adapteze la fata locului oricarei situatii chiar daca, in continuare, sunt priviti cu neincredere si ironie.
Unii deja ridica din spranceana.
Nu incerc sa fac apoteoza oamenilor de pe Salvare.
Este doar o poveste subiectiva despre oamenii pe care i-am cunoscut.
Nu stiu cum sunt ceilalti, dar acestia au si ..., si coloana vertebrala si sange in vene.
Si un mod foarte interesant de a-ti povesti despre un "job" care, de multe ori, inseamna viata, cu ochii tristi si zambetul pe buze.
O intrebare pentru sceptici:
Cum ar fi sa fii Dumnezeu pentru un minut? Sa ai doua masini disponibile si 14 apeluri? Unde le trimiti? Cui ii dai prioritate?
De aceea spun ca este o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Pentru ca, oricat ai incerca, intr-un oras cu aproape 3 milioane de locuitori, nimeni nu da doua parale gaurite pe inimile mari.

Similitudini

Zece membri de partid

Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!

Am descoperit acest remake scris de Pastorel Teodoreanu dupa Zece negri mititei absolut intamplator.
Am citit, si m-am surprins zambind amar.
In decembrie se implinesc 20 de ani de la ceea ce am crezut a fi eliberarea noastra.
Paradoxal, insa, dupa 20 de ani, ne-am intors de unde am plecat.
Suna a titlu de roman celebru, dar nu este decat tristul adevar.
Dupa 20 de ani, D'Artagnan de Romania a imbatranit iar Aramis nu se mai regaseste in propriile predici, Porthos se lafaie pe domeniile sale calculand productia de struguri la hectar iar Athos papusareste din umbra destine.
Si atunci, sa nu crezi ca "Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciar, sau, şi mai probabil, ospiciul ei."? (Ileana Vulpescu)

Eu, tu, ei

"In viata ai trei optiuni: sa fii bun, sa devii bun sau sa renunti" - Dr. House
Interesant punct de vedere.
Din pacate, majoritatea isi imagineaza ca sunt buni, desi ar trebui sa renunte.
Poate ca ar trebui sa le fim recunoscatori: ei au inventat perseverenta, sunt promotorii brandului personal, latura: "nu stiu, dar ma dau mare", si tot ei au preluat stafeta PCR-urilor, desi se declara total impotriva "acestor practici mostenite de la vechiul regim".
Pana la urma, ei pastreaza traditia.
Sigur, cand spunem traditie, ne gandim doar la mostenirile istorice care ne plac. Ocolim cu mare grija restul: alba-neagra, nepotismul, traficul de influenta, spiritul de turma, fuga de raspundere," sa moara capra vecinului", scuipatul in san si uitatul prin gaura cheii. Am putea deveni campioni mondiali la aruncatul pisicii si ascunsul dupa degete.
Si la proba de viteza in coalizarea impotriva celor care ne spun adevarul in fata.
Sa nu uitam si restul talentelor cu traditie: marginalizarea celor care stiu, zvonistica, praful in ochi, trasul matei de coada, cautatul de nod in papura si bocitul la morminte.
Zau asa, cum sa renunte?
Din contra, toate aceste talente trebuie promovate cu grija, atentie si bani multi.
Si, pentru ca trebuie sa poarte un nume, apare " brand-ul de tara".
Care trebuie promovat agresiv si intens prin spectacole de circ social de un grotesc vecin cu paranoia, in speranta ca nimeni nu va observa habarnismul.
In 95% din cazuri, chiar trece neobservat, fie pentru ca cei care casca gura uimiti la evolutia clovnilor prost machiati sunt din aceeasi categorie, sau nu-i mai intereseaza sau nu le mai pasa ca numerele de iluzionism sunt vechi si decorurile gretos de transparente.
Undeva, insa, exista restul de 5% care incet, dar sigur, curata arena, elibereaza zebrele si leii si inlocuiesc kitch-ul cu stralucirea celor care sunt buni.
Si asta este ceea ce ne mai capaciteaza si ne face sa pasim in continuare scrasnind din dinti, pe calea pavata cu ceea ce chiar stim sa facem .

Cozonac

"Poporul nu are paine? Sa manance cozonac!" - Maria Antoaneta
Si noua ni se spune sa mancam cozonac.
Din moment ce rezervele de paine si circ se apropie de sfarsit, ni se ofera cozonacul.
E cel mai bun camuflaj pentru 'nu stiu, nu pot sa fac".
Cum ne ascundem cel mai bine incompetenta? Si cum sa evitam raspunsurile la intrebarile esentiale?
Reteta clasica: paine si circ.
Ok.
Acum, insa, reteta de baza nu mai este suficienta.
Painea s-a terminat, s-a marit doza de circ, dar nici macar asta nu mai este de ajuns d captivanta. Intrebarile incep sa razbata dincolo de show-ul din ce in ce mai stralucitor.
E momentul sa se faca trecerea de la Boliwood style la Holiwood. E momentul trecerii catre falsurile atat de bine regizate incat nu le mai poti deosebi de realitate.
Si, aici intervine cozonacul.
Ce ii place romanului, la fel de mult ca "sa moara si capra vecinului"?
Teoria conspiratiei: "a murit dom'le, dar esti sigur ca era a lui?"
Si, pentru ca asta ne place, asta primim.
Acelasi circ, asezonat cu praf de intriga si iz de detectivism.
E suficient sa citesti presa , sa deschizi televizorul, indiferent de canal, sau radioul.
Aceleasi "bombe" explodand pe toate canalele.
Din pacate, unele sunt bombe cu efect intarziat, mai ales daca iti scapa un amanunt; cei care vad dincolo de cozonac.
Maria Antoaneta a omis acest amanunt si a fost ghilotinata .

'nam?

"Exista batalii pe care este bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le"- Gelu Negrea
Ar trebui sa ne amintim mai des.
Dar, din pacate, suntem campionii cauzelor pierdute. Preferam sa luptam pana la capat pentru pansarea orgoliilor personale castigand batalii neinsemnate si, uneori, pierzand razboiul.
Culmea este ca nici macar nu ne dam seama ce pierdem orbiti fiind de castigurile marunte.
Ne bucuram stupid de "victoriile" asupra lui X sau Y, masurate doar prin nivelul de intensitate al barfelor starnite de rezultatul "luptei", si uitam sa luam in calcul impactul asupra noastra.
Preferam sa nu bagam de seama ca pentru cateva minute de orgoliu satisfacut, facem compromisuri, intoarcem si celalalt obraz si batem palma intr-un joint-venture la care nu citim randurile scrise marunt in josul paginii.
Nu ne dorim decat sa "demonstram" , sa fim cu 5 minute mai "smecheri" decat celalalt, sa purtam macar odata colierul "imunitatii", sa ne imbatam cu iluzia lui "sunt mai tare decat tine".
Totul se reduce la mica barfa, la bataia pe "popularitate", la "cine pe cine".
Si, in final, cine pe cine? Tu pe "ei", "ei" pe tine, "altii" pe "ei", si tot asa. Un cerc vicios, de impunsaturi, furtuni intr-un pahar cu apa, comentarii si "recenzii" care te acapareaza si te fac sa pierzi din vedere esentialul, uiti sa-ti pui o singura intrebare: "Merita?".
Merita sa te afunzi in mlastinile unui "Vietnam" menit sa acopere mediocritatea cu exacerbarea Ego-ului? Sa te epuizezi in batalii marunte ale unui razboi ale carui foloase le trag altii?
Chiar esti atat de mediocru incat sa-ti petreci timpul intuind miscarile si preferintele "lor", numai ca sa-ti fie bine in continuare in supa calduta in care te-ai obisnuit?
Poate nu e tocmai rau sa te retragi, lasandu-i pe ceilalti sa se bata mai departe marsaluind prin noroaiele "office", razand in urma ta, catalogand renuntarea drept infrangere: " e slab dom'le".
Uita, insa, ca li se termina stocul de sosete, pe cand tu, cel "infrant" ramai cu picioarele uscate.
Depinde ce iti doresti.
Sa te poti lupta pentru ceea ce conteaza sau sa te alegi cu reumatism.

Zece

Cineva spunea ca sunt oameni care intra in viata noastra pentru un minut, o zi, un an sau pentru totdeauna.

Importanta este urma pe care o lasa. Important este motivul pentru care vietile noastre se intersecteaza.

Se spune ca profesorul apare intotdeauna atunci cand elevul este pregatit.

In urma cu 10 ani, o prezentare in Lotus mi-a facut cunostinta cu unul dintre cei mai buni prieteni.

La zece ani de la Revolutie, adunasem ceva experienta, extrem de mult entuziasm si inca nu renuntasem sa cred ca drumul spre succes este presarat cu multe ore de munca.

Acum cred doar ca este in constructie.

Aveam deja ceva timp lucrat in multinationale si reusisem sa ma angajez intr-una din cele mai ravnite la acel moment.

Genul de multinationala tip fagure, dezvoltand companii proprii pentru fiecare serviciu pe care ar fi trebuit sa-l achizitioneze, astfel incat banii sunt mutati din buzunarul din dreapta in cel din stanga.

La acel moment, discutiile de business la cina sau pranz erau o practica relativ noua in peisajul romanesc, parand mai degraba o scena de film holywoodian.

Ei bine, la o astfel de cina l-am cunoscut pe Columb venit in prima sa vizita in 'Terra promesa', manager al unui proiect financiar riscant la acea vreme.

Discutii agreabile si o prezentare cumuland doua dezavantaje: Lotus si limba germana.

Soft piratat si translatarea prezentarii intr-un PowerPoint in engleza.

O alta intalnire, un sentiment de 'ne stim de multa vreme' si propunerea de a urca la bord in aventura pionierilor.
A urmat un birou cu 32 de grade la ora dimineata, dosare in stive pe podea, capsatoare zburand prin aer, "in tara asta sunt 60 de banci si un singur Florin Calinescu", drumuri nesfarsite la DGV, nesfarsite modificari de contracte, mutari, certuri pe scari, impacari la fel de rapide, contracte semnate seara in parcare, "hai sa o facem si pe asta", lectii de viata, exemplificarea lui "bufnitele nu sunt ce par a fi", accidente, sef adus de politie la sediu, ghicit in cafea, ore lungi petrecute la birou, "asta nu se face in concern", "specificul de tara", 36 de ore in picioare urmate de "multumesc", si mai multa munca, din ce in ce mai mult personal si o naparca.
Cusca cu lei si prima victorie adevarata, training-uri, umilinte, cote in crestere, din nou certuri si impacari, sedinte maraton, si iar multa munca, "autism" social, lupta cu morile de vant, grupe si grupulete, invitatia la logodna, tensiune si exod.
Alte lectii de viata, alte batalii si armele secrete ale lectiilor deja invatate.
Se implinesc 10 ani. Trag linie si pun in balanta.
La final constat ca am castigat mai mult decat am pierdut.
Si asta este suficient.
"Prietenii stiu de ce"