Asteptari si pomicultura

Intr-o discutie despre asteptari, cineva mi-a spus ca eu ma uit la un mar si ma astept sa-mi dea pere.
In primul moment m-am amuzat, apoi, firesc, m-am indignat: Cum vine asta? Ce eu nu pot deosebi merele de pere? Nu deosebesc patrunjelul de leustean, dar merele de pere?
Iar, mai apoi, ca nota de baza a unui parfum, m-a izbit sinceritatea, am dat un pas inapoi si, la o privire mai atenta, am remarcat ca sunt intr-o livada de meri, asteptand un fruct care, de fapt, imi provoaca gastrita.
Chiar in fata mea era un mar soi dambovitean, cu frunze tunate, in trend cu o coroana putin prea extinsa in jur, nemailasand nimic sa rasara, langa el un parmen auriu atat de obsedat de control incat si-ar taia propriile radacini. Mai la dreapta, un fel de ionatan altoit cu egoism feroce cu "vreau" inscriptionat pe fiecare frunza. Ceva mai incolo un soi pitic de golden, invarteste ceva "combinatii" avantajoase de frunzis.
Livada nu e mare dar e consistenta. Am si soiul bot de iepure varianta "mi se cuvine", Granny Smith "vaaai dar tu stii ca" si Money-crisp "crezi ca poti tu sa..".
Mda, si pentru ca nota de baza tine cel mai mult, momentul  meu de sinceritate s-a prelungit suficient incat sa imi amintesc ca mie nici nu imi plac perele.
In consecinta, daca tot ma agit cu livada de meri, poate ca nu ar fi rau sa realizez ca nu voi primi altceva decat ce pot ei sa ofere, sa pun de un suc sau sa-i altoiesc cu altii mai buni si sa vand fructele la export, iar eu sa ma ma imprietenesc cu un piersic. Macar acolo stiu din start ca fructele sunt usor paroase.

Cioburi din noi

Cineva spunea ca Dumnezeu ne-a lasat o bucata de lume pe care sa o reparam.
Ma uit insa in jurul meu si ma intreb daca nu cumva am deteriorat mai tare bucata pe care ar fi trebuit sa o reparam.
Si, din nou ma simt ca un cobai in laboratorul altei lumi, pion al unui experiment a carui ecuatie se schimba constant.
Cumva, candva, nu stiu prin ce imprejurare, stocul cu materiale de reparatii s-a ispravit.
Cumva, orice incercare de a repara, indrepta sau petici, este sortita esecului.
Si totul porneste de la noi. Neputinciosi in a ne repara pe noi insine.
Incercam, abuzam chiar de fraze si pilde motivationale, ne batem pe spate unii pe altii incurajandu-ne ipocrit.

Cum sa pretindem ca incercam sa reparam lumea, cand aruncam de-a valma la gunoi fotografii vechi si prieteni noi, altruism si job-uri dificile, cartile copilariei si obstacolele peste care nu vrem sa trecem, PET-uri, resturi de mancare si oamenii de langa noi?
Alegem calea minimei rezistente motivand lipsa de timp, criza, nevoia acuta de mai mult. Ne conjugam cu a avea cand a fi este atat de la indemana. Un stol de pasari gri si negre zburand in directia unei himere fara a pune nici o secunda la indoiala pricepera si motivatiile conducatorilor de zbor. Un stol zgomotos plangandu-se constant de imperfectiunea lumii pe care o strabate, fara a privi macar o secunda la ce lasa in urma. Atat de preocupati sa ne "integram"incat nu realizam ca lasam in urma cioburi din noi, care de multe ori, nu mai pot fi recuperate.
Nu realizam decat atunci cand, "integrati"gata suntem lasati la o margine de drum pentru ca, intre timp, viziunea leaderilor s-a schimbat si, cumva, integrarea asta nu mai corespunde noii himere.
Abia atunci incercam sa adunam ce a mai ramas din noi, peticindu-ne intr-un fel de Frankenstein al propriei noastre vieti. Abia atunci incercam sa ne adunam resturile de pene colorate si incercam cu disperare sa le lipim peste penajul anost pe care ni l-am insusit.
Si speram ca cineva, sa schimbe din nou ecuatia experimentului si unul dintre noi ajuns de cealalata parte a tablei de sah, sa alunge griul intr-o lumina de culori oprind pentru o secunda macar goana lui "a avea". Iar din seva lui "a fi" sa extragem lutul eurilor regeneratoare.

Maine...

Maica Tereza spunea "L-am rugat pe Dumnezeu sa nu imi dea mai mult decat pot duce. Mi-as fi dorit, insa, sa nu aiba atata incredere in mine".
In ultimele luni, vorbele astea mi se perinda in minte ca un laitmotiv. E drept ca sunt acompaniate si de motto-ul lui Scarlett O'Hara: "Am sa plang maine".
Cumva, maine se tot amana, sau evenimentele imping acest maine cat mai departe. 
Maine vine, de fiecare data cu alte bariere pe care, cumva trebuie sa le depasesc. Maine este ca un labirint miscator prin care alerg orbeste evitand zidurile in ultimul moment.
Maine vine cu sperantele celorlalti si cu "trebuie". 
Maine sunt frustrarile lui "si acum ?" adunate langa cele cauzate de ignoranta si indiferenta celor care cred ca un venit mult sub aspiratiile lor le indreptateste  comportamentul.
Maine aduce cu sine eterna scuza "stiti, este criza" in spatele careia se afla, de fapt, "nu vreau, nu imi pasa, nu ma intereseaza si ce beneficiu as avea eu daca".
Maine sunt mastile unei piese de teatru cu atatea personaje, incat "Imi place de tine cand esti naturala" este déjà un compliment.
Maine vine cu temerile ascunse sub carcasa "masinii de razboi germane".
Maine aduce intrebarile si neputinta, pasii marunti dincolo de limitele pe care le credeai si, din nou, frustrarea de a nu putea face mai mult.
Maine este stransul din dinti pana la scrasnet, rasul nervos si "Misiune imposibila"nici nu mai stii ce numar.
Maine, pare hotarat sa testeze fiecare limita.
Maine e un alt pariu cu mine. Si astept acel maine in care voi depasi doar limita legala de bucurie.
Dar, probabil asta va fi maine.... 

Supravietuitor

Intotdeauna mi-am dorit sa zbor.
Si m-am imbatat cu aerul tare despicat de elice.
Am simtit adrenalina pompand, tamplele zvacnind de concentrare si un sentiment de fericire pe care nu l-am mai intalnit apoi.
Mirosul campului cu avioane, pas-gaz-flaps, "topaitul"dinaintea decolarii si senzatia pregnanta ca toata lumea este a ta macar pentru un minut. 
Vorbele instructorului de zbor, indicatiile turnului, "ratez aterizarea", zborul tehnic, tonou din 4 si optul de savoia cadou de buna purtare, bucati ale unui puzzle care m-a invatat sa pretuiesc viata mai presus de orice.
Cineva imi spunea "fii atent ce iti doresti".
Mi-am dorit sa zbor si am zburat. Dar, odata cu zborul, am invatat si lectia supravietuirii, a controlului dincolo de gandurile tale.
Pentru ca, "decolarea este optionala, aterizarea, insa, obligatorie", nu-i asa?
Acum, zborul nu este decat o amintire in care plonjez cateodata, atunci cand vreau sa ma refugiez de realitate.
Lectia de suprevietuire, insa, mi-o insusesc in fiecare zi.
Sunt, am devenit, un supravietuitor. E cea mai mare calitate si cel mai mare defect. Imi face bine si rau in acelasi timp.
Merg inainte si las cioburi din mine pe altarul fiecarei renuntari. Ma bucur de promisiunea  neinceputa a fiecarei zile si inchid ochii cu tristete peste neputinta.
Ma ridic de fiecare data si pasesc inainte chiar daca "sistemul"mi-a lasat rani adanci. Ma lupt in fiecare zi cu mine si cu dorinta acuta de evadare. Pun optimismul la inaintare, ridic capul, zambesc si merg inainte. Ma stradui sa tin capul ridicat ca sa nu pierd directia. Si sunt un suprevietuitor. Pentru mine si ceilalti.
Si invat lectia zi de zi, sarguincios, inotand in vartejul realitatii.
Si imi doresc sa zbor. Sa ma imbat cu aerul tare despicat de elice. Sa fim doar noi: orizontul, Zlin-ul si gandurile mele. Sa pompeze adrenalina fericire lichida in vene si sa fac regulile o singura data. 

Si iar...

Si iar miroase a cozonac si a scortisoara.
Adie vant de primavara altoit pe inceput de iarna.
Ne apasa tristetea din noi si speram un zambet de speranta. 
S-au aprins luminile orasului, ornand cu falsa veselie realitatea.
Miroase a mere coapte si a copilarie intr-o lume inghitita de graba de a alunga prezentul.
Calendarul ne spune ca vine Craciunul. Vitrinele la fel. colinde si hit-uri de Craciun rasuna la radio si in mall-uri.
Si, totusi, undeva am pierdut ceva.
Cineva spunea ca Mos Craciun nu poate muri pentru ca nu poate muri ideea de a darui oricat de meschina ar deveni lumea.
Doar ca este dince in ce mai greu sa daruim farame din noi.
Preferam panglicile si decoratiunile importate incercand sa acoperim cu stralucirea lor golul din noi.
Ascundem lipsa de comunicare si distanta in cutii frumos ambalate. Inghesuim minciuna in cutiuta unei bijuterii si ne inchidem temerile intr-o casuta de papusi.
Stim ca vine Craciunul dar nu suntem in stare sa daruim cateva cuvinte pe o felicitare. Preferam SMS-urile prefabricate si textele copiate de pe net. 
Stim ca vom vedea colindatorii la televizor pentru ca noi nu mai avem curajul sa-i primim in casele noastre.
Ne ciocnim unii de altii pe strada fara sa ne vedem, pronuntam din ce in ce mai des "siguranta" ca sa ascundem teama de a iubi sau de a ne deschide sufletul.
Nu mai credem de mult in magie, am pierdut capacitatea de a o simti chiar daca ne trage de maneca.
Spunem "Vine Craciunul", gandim cadouri si traducem Bani.
Nici macar nu ne trece prin cap ca, poate, noi suntem un cadou pentru cineva. Visam daruri scumpe si uitam ca, pana la urma, si ziua de azi este un dar.
Nazuim catre "exclusiv" si aruncam la gunoi bucuriile simple, ignoram caldura si zambetul de langa noi.
Plutim pe valurile gri ale zilei cautand ceva care sa ne aminteasca de noi. 
Si iar miroase a cozonac si a mere coapte, miroase a Craciun si a copilarie si a noi.
.


 
 

Creatorul de fantome

Intr-o lume in deriva creatorii de fantome sunt la mare cautare.
Avem nevoie de ele ca sa ne putem disculpa pentru propriile noaste neputinte si comoditati.
Fantome corporate, fantome sociale, fantomele trecutului si cele ale prezentului, scuze pentru temerile si tabuurile noastre.
Cineva spunea ca suntem proiectia propriilor noastre ganduri. In acelasi timp suntem proiectati pentru calea minimei rezistente.
Asa ca ne  inconjuram de fantome, proiectii pentru ceea ce nu avem curaj sa recunoastem nici macar fata de noi insine, ne agatam de ele pentru a trece si ziua de azi..

Ne e teama ca nu suntem suficient de puternici pentru a supravietui in jungla corporate si ne gasim scuzele in criza, ne este teama de propriile noastre sentimente si atunci il gasim vinovat pe cel de langa noi. 
Alergam dupa himera unui maine mai bun raportandu-ne la zilele bune peste care am trecut de mult. Tanjim dupa "ceva" un "altceva" mai bun decat ce avem deja.
Plonjam in apele tulburi ale nesigurantei tinand de mana o fantoma. Ne mintim ca nu mai suntem singuri si  
ne vindem iluzia unor realitati paralele iar si iar pana cand ajungem sa trecem noi pe langa noi, fantome gri bantuinu-ne propriile proiectii.
Ne plangem ca suntem confuzi cand, de fapt confuzia asta autoindusa este cel mai puternic drog pe care l-am gasit pentru a merge mai departe fara a infrunta realitatea din fata noastra. Nu mai este nevoie sa construim fraze, sa fim "alerti", e suficient sa plutim in deriva intr-o ceata dincolo de care nu stim daca suntem noi sau valul unei alte fantome. Nu stim si parca nici nu vrem sa aflam daca mana noastra intinsa ar putea intalni o alta mana calda sau doar o atingere de fum.
Si atunci ne inconjuram de fantome acoperind lumina din noi cu ceata moale a minimei rezistente lasandu-ne ademeniti de iluzia comoditatii devenind, la randul nostru un alt creator de fantome. 

Magia vs restul lumii

Einstein spunea sa ne traim viata ca si cand magia ar exista.
Din pacate realitatea incepe acolo unde se termina magia.
Ne agatam de monotonia si griul cotidian , ne zbatem continuu, suntem "asertivi", "corporatisti",  "responsabili", ne imbatam cu vorbe, incercam sa ne ridicam la "inaltimea" propriei carti de vizita.
Suntem invadati de "deadline-uri", convingeri, pareri, falsh-news, "avantaje" si sold-ul cardului de credit.
Traim ca intr-o furtuna magnetica cautand continuu nordul intr-o agitatie "business".
Suntem nemultumiti de job, nelinistiti de cresterea preturilor, dezamagiti de noi, de lipsa de timp, de politica si economia globala.
Oameni gri intr-o lume cenusie careia ii e frica sa redescopere culoarea aflata la o zbatere de pleoapa distanta.
Ar fi suficient sa ridicam capetele sa deschidem larg ochii si sa regasim in jurul nostru magia.
E langa noi, si in noi.
E vara indiana la sfarsit de noiembrie speriind kitch -ul Mos Craciunilor din supermarket, e painea calda de la cuptorul din coltul strazii alungand gazele de esapament ale camionului ce tocmai a trecut in viteza, e cerul incredibil al dupa amiezii invadand biroul de multinationala.
E bucuria simpla a ciocolatei primita in dar, e aburul cafelei de dimineata si lingurita de zahar brum cu levantica, e  noul episod din Dr. House vazut a doua zi dupa difuzarea oficiala in state si portia dubla de gomboti.
E in seara cu prietenii razand fara motiv, in cosarul vazut intamplator, in vanzatorul de ziare care ti-a oprit ultimul volum din "Basmele romanilor" si in fiecare ceasca de ceai aromat.
Magia iti face zambetul sa infloreasca si iti picura foc in vene, iti da muzica si vise, pasiune si dragoste intr-un combo de culoare inchis in globul de cristal al  eului.
Pragmaticii au scos globurile de cristal in afara legii.
Vrajitorii, insa, privesc atent in ele pictand lumea cu senzatii, emotii si ganduri pentru ca ei stiu ca acolo unde de termina magia incepe realitatea.