Ati remarcat vreodata ca in anumite momente tensiunea devine materiala?
O piatra de moara macinand incet faina ingrijorarii si a deziluziei.
Zile gri insotite de un singur gand: "oare cand se va termina?"
Oameni trecand grabiti pe culoare, lipind zidurile, capete plecate, umeri impovarati cu o greutate invizibila, fete incordate si tigari scurte cu trei vorbe pe la colturi.
Un acut sentiment de inutilitate si o totala lipsa de perspectiva.
Marionete cu sfori lipsa, agitandu-se in cautarea unui papusar. Miscarea browniana a lui "acum, ma agit, demonstrez si poate...", la fel de inutila ca toate celelalte.
Directive peste directive, sarcini urgente fara finalitate concreta, "repede", "acum" si un Tic-tac asurzitor.
Discutii purtate in soapta, poli de putere efemeri, ordine date cu voce ascutita, menita sa te "asigure" ca lucrurile vor ramane asa cum sunt.
"Miscari de trupe", "eficientizare" de procese si tensiuna ochiului furtunii planand peste toti si toate.
Simulari acute ale puterii, hiene adulmecand lesurile ce vor veni, salturi pripite la jugulara si mirosul pregnant al inevitabilului. Hilara asemanare cu "Cele 12 munci ale lui Asterix si Obelix" -proba noptii pe campul de lupta bantuit de fantome. Doar ca, aici, este spectrul lui "nimeni" dupa ce ai fost "cineva", demonul lipsei de "spate" dupa ce, la adapostul "sustinerii" ai avut partea ta din prada.
Si, din nou, tensiunea. Avalansa unei schimbari navalind spre baza. Si umeri garboviti de teama lui "ce va fi?".
Ce ar putea fi?
Poate ca este momentul in care trebuie sa demonstram ca stim, daca stim.
Poate ca e cazul sa ne debarasam de frica indusa de cei care se pricep doar la ce fac ceilalti, si sa facem fara sa mai ventilam aerul povestind ca "vom face".
Poate ca este momentul sa adoptam tehnica sergentului : sa ascultam ordinele contradictorii, si sa facem ceea ce trebuie, lasand locotenentii sa se imbete cu iluzia puterii pastrate inca o zi.
Oricum, tornada care se apropie, va lasa pe loc doar pe cei bine ancorati in ceea ce stiu. Ceilalti vor rataci in cautarea unui "spate" care sa le garanteze o pozitie calduta pentru inca o vreme sau vor invata, intr-un final, sa faca ceva.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Părerea mea este că ar trebui să le luăm pe toate pe rând, încetul cu încetul, cu răbdare. Dar mulţi oameni nu mai ştiu să aibă răbdare şi atunci se instalează chiar panica... Îmi place să cred că reuşesc să ţin chiar şi propriile vise sub control, pentru a nu trăi dezamăgiri din ce în ce mai mari...
Trimiteți un comentariu