Mi-as dori cateodata sa pot sa-mi pun viata in hold. Sa plec din ea si sa ma intorc dupa ce toate astea se vor fi terminat. Sa ma ascund in spatele curcubeului si sa ma intorc dupa ce criza din noi se va fi indepartat.
Ma uit in jur si ma intreb care este adevarata criza. Cea in care locurile de munca si veniturile se imputineaza, sau cea care a scos la iveala tot ce e mai rau in noi.
Cand totul in jurul tau este gri, parca iti este teama sa-ti dezvlesti penajul colorat. Nu ne este frica sa vorbim, dar ne este frica sa fim fericiti. Este cumva indecent sa te gandesti in alta directie decat ceilalti. Daca toata lumea se plange ca e greu si va fi si mai greu, este imoral sa spui ca ti-ai dori sa chiulesti plimbandu-te prin parc in ultimele zile insorite de toamna sau ca, pana la urma, noi putem face greul sa treaca.
Cand in jurul tau se destrama relatii si se scufunda certitudinile de ieri, nu poti decat sa asculti devenind un hub pentru senzatii, lacrimi si griuri. Absorbi valuri de tristete, dezamagire si furie incarcandu-te. Si, din nou, iti doresti sa poti pasi peste curcubeu, acolo unde toate acestea s-au estompat. Si asta in timp ce ai vrea sa poti face ceva aici si acum, sa poti topi toata aceasta tensiune ca pe un cub de zahar cu zambetul aburind al singurului cuvant potrivit.
Dar adevaratul efect al crizei este inflatia de cuvinte potrivite, de zambete sincere si, mai ales de acel "sunt aici pentru tine".
De cand nu ai mai auzit vorbele astea atat de simple? De cand nu ti-a mai ridicat cineva barbia silindu-te sa privesti in sus? Cand s-a oprit cineva langa tine sa te priveasca adanc in ochi si sa te intrebe "esti bine?" nu de complezenta ci, pur si simplu din dorinta de a stii.?
Atat de tare ne-am pierdut obiceiurile astea simple, incat, daca chiar ti se intampla, ai o reactie de recul, ti se pare neobisnuit si chiar nelalocul ei intrebarea.
Cel mai greu este pentru cel aflat la celalalt capat al gestului care simte cum inca o pana colorata este luata de vantul cenusiu al crizei din noi.
E ca un elefant intr-un muzeu de portelanuri.
Si atunci isi doreste sa-si puna viata in hold si sa se intoarca dupa ce toate acestea se vor fi terminat.
marți, 2 noiembrie 2010
marți, 20 iulie 2010
Robotica reloaded
"Am avut o saptamana ingrozitoare";"nu imi vad capul de treaba"; "iar au marit asta taxele";"unde o sa ajungem?"; "oare cand se va sfarsi nebunia asta?"...
Am obosit.
Am capul plin de intrebari, umerii apasati de tensiuni straine de mine, atentia imi este mereu furata de circul politic.
Plug in: "am o zi plina astazi"
Plug-out: " a fost o zi obositoare".
Sunt un robot printre miile de roboti in plin proces de reprogramare.
Inca nu mi-au schimbat soft-ul sau au gresit ceva in cod pentru ca inca realizez ca ma indrept docil catre coloana care asteapta.
Zilele trecute am stat la semafor si am numarat: din 12 oameni, 11 mergeau grabit privind absent in jos.
Simteam cumva tensiunile de pe umerii lor, la fel de straine ca si ale mele si roiul intrebarilor fara raspuns care ii zoreau incolo si incoace cu fetele golite de expresie.
Este criza. Stiu.
Dar am senzatia ca, de fapt, criza din noi este mai puternica. Poate ca ne este frica, poate ca suntem slabi si atunci preferam inrolarea intr-o noua forma de autism social.
Si abia atunci am realizat ca si eu merg cu capul in pamant, nici eu nu am mai privit de mult orasul si ca doar o eroare de programare m-a facut sa-i urmaresc pe ceilalti.
Si imi doresc ca eroarea de programare sa fie una permanenta, sa pot virusa la randul meu unitatea centrala pentru a ne putea desprinde din marsul tacut al robotizarii si a ne intoarce in vietile noastre.
Am obosit.
Am capul plin de intrebari, umerii apasati de tensiuni straine de mine, atentia imi este mereu furata de circul politic.
Plug in: "am o zi plina astazi"
Plug-out: " a fost o zi obositoare".
Sunt un robot printre miile de roboti in plin proces de reprogramare.
Inca nu mi-au schimbat soft-ul sau au gresit ceva in cod pentru ca inca realizez ca ma indrept docil catre coloana care asteapta.
Zilele trecute am stat la semafor si am numarat: din 12 oameni, 11 mergeau grabit privind absent in jos.
Simteam cumva tensiunile de pe umerii lor, la fel de straine ca si ale mele si roiul intrebarilor fara raspuns care ii zoreau incolo si incoace cu fetele golite de expresie.
Este criza. Stiu.
Dar am senzatia ca, de fapt, criza din noi este mai puternica. Poate ca ne este frica, poate ca suntem slabi si atunci preferam inrolarea intr-o noua forma de autism social.
Si abia atunci am realizat ca si eu merg cu capul in pamant, nici eu nu am mai privit de mult orasul si ca doar o eroare de programare m-a facut sa-i urmaresc pe ceilalti.
Si imi doresc ca eroarea de programare sa fie una permanenta, sa pot virusa la randul meu unitatea centrala pentru a ne putea desprinde din marsul tacut al robotizarii si a ne intoarce in vietile noastre.
marți, 1 iunie 2010
Tara bunului plac
Locuiesc in Tara bunului plac.
Este o tara ca o jucarie clampanitoare din lemn, urmand obedienta incolo si incoace pe cel care trage de sfoara. Este cam uzata, dar clampanitul este la fel de entuziast indiferent ca directia este data in germana, rusa sau engleza.
Suntem o tara de oameni practici.
Pretul kilogramului de rosii este mai important decat protectia sociala.
Mobila noua a vecinului din dreapta este de departe mai interesanta decat politica monetara.
Avem multe posturi de televiziune si doar vreo doua biblioteci. Monumente de arta. Nu poti intra pentru ca accesul este limitat si, in plus, risti sa se surpe.
Nu citim. Cartile sunt considerate droguri de categoria a 3-a asa ca preferam sa nu riscam.
Suntem conectati non-stop pe site-uri de socializare si nu ne recunoastem pe strada in rarele ocazii in care ne vedem.
Avem acelasi presedinte si acelasi guvern de foarte multa vreme. Unii spun ca a fost o vreme cand se schimbau la 4 ani si partidele se luptau pentru voturile noastre.
Acum, nu mai avem nevoie de alegeri. Fiecare dintre noi stie inca de la gradinita care va fi locul lui in societate si ne resemnan inca de pe atunci.
Totul in jurul nostru este vechi, prafuit dar, foarte armonios.
Nu avem surprize.
Presedintele ne asigura linistea si ne asigura ca traim bine.
Statul ne asigura ca necesarul de informatie este exact masurat si transferat prin intermediul televizorului astfel incat sa nu ne inbolnavim de "suprainformare".
De aceea, grilele televiziunilor sunt agreate de Guvern si nu se schimba niciodata.
Ca sa nu existe migratia fortei de munca, toate firmele au ca si actionar principal Presedintele sau unul din cei 5 cavaleri ai luptei contra comunismului.
Sigur, nu am vazut nici un comunist, dar asta este dovada eficientei celor 5.Pretul kilogramului de rosii este mai important decat protectia sociala.
Mobila noua a vecinului din dreapta este de departe mai interesanta decat politica monetara.
Avem multe posturi de televiziune si doar vreo doua biblioteci. Monumente de arta. Nu poti intra pentru ca accesul este limitat si, in plus, risti sa se surpe.
Nu citim. Cartile sunt considerate droguri de categoria a 3-a asa ca preferam sa nu riscam.
Suntem conectati non-stop pe site-uri de socializare si nu ne recunoastem pe strada in rarele ocazii in care ne vedem.
Avem acelasi presedinte si acelasi guvern de foarte multa vreme. Unii spun ca a fost o vreme cand se schimbau la 4 ani si partidele se luptau pentru voturile noastre.
Acum, nu mai avem nevoie de alegeri. Fiecare dintre noi stie inca de la gradinita care va fi locul lui in societate si ne resemnan inca de pe atunci.
Totul in jurul nostru este vechi, prafuit dar, foarte armonios.
Nu avem surprize.
Presedintele ne asigura linistea si ne asigura ca traim bine.
Statul ne asigura ca necesarul de informatie este exact masurat si transferat prin intermediul televizorului astfel incat sa nu ne inbolnavim de "suprainformare".
De aceea, grilele televiziunilor sunt agreate de Guvern si nu se schimba niciodata.
Ca sa nu existe migratia fortei de munca, toate firmele au ca si actionar principal Presedintele sau unul din cei 5 cavaleri ai luptei contra comunismului.
Poate parea ca viata noastra e monotona, dar nu, noi nu ne plictisim.
Suntem o atractie turistica. Specialitatea noastra sunt mitingurile.V-am spus ca suntem o tara ca o jucarie clampanitoare.
Vrei un miting impotriva primului ministru britanic?Platesti, trimiti lozincile si se rezolva. Iar tu transmiti in direct, scutind complicatiile cu organizarea protestului.
Practic nu?Exista si variatii pe tema miting-ului. Avem mitingul in pasi de dans sau mitingul cu proteste de strada. Pentru asta avem luptatori de K1 si cascadori bine antrenati ca sa creeze un efect vizual corespunzator.
Evident, astea sunt si cele mai scumpe.
Nu vorbim prea mult intre noi. Stim deja astazi ce se va intampla maine si nu avem de ce sa pierdem din timpul alocat telenovelelor ca sa vorbim despre lucruri evidente.
Si, in plus, nu este permisa o conversatie mai lunga de 2 minute intre doua sau mai multe persoane care nu apartin clanului celor 5.
Noi nu avem bani. Avem insa o ratie de subzistenta.
Noi nu avem idei. Avem doar o planificare a actiunilor pe termen lung.
Noi nu avem voie sa fim tristi. Nu avem motive. Traim linistiti intr-o bula de siguranta autoimpusa.
Nu suntem nici veseli. Veselia provoaca o crestere nepermisa a numarului de decibeli.
Suntem liniari si cuminti asteptand data urmatorului miting comandat.
Si abia atunci clampanim lozincile impuse de client evoluand intr-un spectacol precum cronica unei morti anuntate.
Noi nu avem voie sa gandim, si, totusi, ma intreb cum ar fi daca am schimba regia si, in locul jocului de umbre chinezesti, am incerca macar pentru o clipa bunul nostru plac.
duminică, 13 decembrie 2009
Cetatean caut identitate
As fi putut incepe cu titlul unui roman de Alexandre Dumas: "Dupa douazeci de ani".
Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Nu stau sa despic firul in patru si sa analizez daca a fost revolutie, lovitura de stat sau "mana agenturilor straine".
Pentru cei care in decembrie '89 au iesit in strada si au murit in numele unui ideal, a fost revolutie, pentru ceilalti, inceputul unor afaceri de succes.
Pentru noi, marea majoritate, dupa atata vreme aproape ca nu mai conteaza.
Dupa 20 de ani in care certificatul de revolutionar nu mai inseamna decat garantia unor privilegii, in care 21 nu mai inseamna 21 decembrie ci o parte din numele unei statii de radio, iar sloganul "azi in Timisoara, maine in toata tara" s-a demonetizat de atata folosire in campanii de tot felul, dupa acesti 20 de ani, eu, cetatean, caut identitate.
In '89 era simplu. Eram student la una din facultatile in urma careia as fi primit repartitie intr-un oras. Viitorul nu avea prea multe necunoscute: terminai facultatea, primeai repartitie, cu o pila reuseai sa te intorci in Bucuresti, intr-un an, doi primeai de la stat o casa si, in general, ieseai la pensie de acolo de unde te angajasei prima data.
Nici viata nu era atat de complicata, frustarile, insa, erau multe. Sau asa credeam atunci.
Aveam doua ore de televizor pe zi si invatasem bulgareste ca sa vad "pe bulgari" Studio X si "Familia Guldenburg". Citeam carti cumparate pe sub mana ca si alimentele si mergeam la "bairam-uri" care se sfarseau invariabil cu lungi discutii in bucatarie. Suprema distractie, era vizionarea unui film pe video la cate un prieten care avea o tehnologie atat de evoluata adusa de "afara".
Ascultam "Europa libera" si resimteam acut lipsa accesului la informatie, alta decat cea trecuta prin filtrul propagandei comuniste.
Ii injuram pe "tovarasu" si "tovarasa" cand mergeam la sortat cartofi si ceapa sau la "defilare", cand lucram de Pasti si de Craciun sau stateam la cozi interminabile pentru orice si ne doream sa ajungem si noi "dincolo" - in Europa de Vest.
Paradoxal, radeam mult, aveam o serie inepuizabila de bancuri si speram in ceva mai bun.
Decembrie '89 ne-a adus libertatea, livrata la pachet cu un pumn de iluzii si promisiunea unui maine mai bun.
In 21 decembrie, nu stiam decat ca la Timisoara se intampla "ceva" ca lucrurile se misca. Confirmarea ne-a dat-o chiar Ceausescu intr-o aparitie televizata in 18 decembrie, care condamna interventia "agenturilor straine".
Si a pornit revolta si pe strazile Bucurestiului, cu epicentrul la Universitate. La momentul acela toti am fost cuprinsi de dorinta nestavilita de a iesi in strada si de a "face dreptate".
Pe mine tata m-a incuiat in casa si mi-a spus: "Acum unii mor si altii fac bani". Asa ca, am vazut Revolutia la Televizor.
La prima transmisiune in direct din TVR am crezut ca e o piesa de teatru: un steag gaurit in fundal si o masa de sedinta , Caramitru soptindu-i lui Dinescu: "Mircea fa-te ca lucrezi", Iliescu, Roman, Sergiu Nicolaescu, si multi altii care au devenit celebri mai apoi.
Vanatoarea de vrajitoare, "procesul" familiei Ceausescu, executia din ziua de Craciun, si primul Revelion cu muzica preluata de la televiziunile din vest.
Brusc, viitorul, se prezenta cu posibilitati nelimitate, desi usor incetosat. Dominanta era: pot sa fac orice.
Din pacate, sentimentul asta nu a tinut prea mult.
Satisfactia de a anula in sesiunea de iarna cateva examene care s-au reportat in cea de vara si bucuria de a scapa de uniforma si orele obligatorii de armata, erau intunecate de cladirile ciuruite ale orasului si, mai ales de lipsa la apel a colegilor care murisera pe strazi in numele unui ideal, iar, mai apoi, de mineriade si de dusul rece al lui Brucan care ne-a numit "stupid people" si ne-a spus ca avem nevoie de 20 de ani ca sa evoluam.
Brusc, timpul a inceput, parca, sa treaca mai repede iar adaptarea la schimbare a devenit cuvantul de ordine.
Prima a fost invazia Islamului, au aparut peste noapte "buticurile" si biscuitii turcesti, gumele Turbo, urmate de inflatia galopanta si aparitia somajului, primele televiziuni private si partidele politice.
Lipsa de informatie a fost inlocuita de program tv toata ziua, un val de ziare si mitingurile FSN.
Pentru prima data mi-am pus intrebarea " si acum incotro?".
Terminarea unei facultati nu mai garanta un loc de munca in conditiile in care fabricile erau transformate in depozite, constructiile fusesera oprite iar mult asteptatele firme vestice se lasau inca asteptate.
Frustrarile perioadei comuniste au fost inlocuite de cele ale desprinderii din supa calduta a unui viitor asigurat si de ceata zile de maine.
Cam atunci a aparut gluma cu "luminita de la capatul tunelului".
Si am tot alergat spre ea sperand ca la celalalt capat va fi mai bine.
Au aparut primele banci private si primele falimente, "Bingo, jocurile piramidale cu sperante si deziluzii, campaniile electorale "made in America", reclamele colorate si multinationalele.
Odata cu ele au aparut in calendar Valentine's Day si Haloween, masina de firma, facultatile private care pregatesc Manageri pe banda rulanta si o noua identitate: angajatul la multinationala.
O identitate ca un titlu de noblete demonstrat prin cartea de vizita, conversatiile pretioase in afacereza, ultimul tip de telefon mobil si cele mai noi gadget-uri.
Politicienii vorbeau despre crestere economica, am intrat in UE, parea ca Brucan s-a inselat iar viata evolua intr-un ritm ametitor: cluburi, mall-uri, telenovele si vacante in strainatate.
Cele doua ore de program tv, au fost inlocuite de cele 99 de canale ale televiziunii digitale, informatia filtrata de stirile de la ora 5 pline de crime si violuri, Disney de Jetix, cartile de internet. Lipsa de informatie a fost inlocuita de o invazie de stiri si tabloide si de "nevoia" de a ne raporta la "idealul american".
Dincolo de asta, e greu de vazut ca numarul de analfabeti este in crestere, ca "granarul Europei" este muncit de batrani si sufera din lipsa fondurilor, ca nu producem aproape nimic, ca sistemul medical este sarac si ca nu mai stim nici macar istoria recenta.
2009, anul 20 d.R (dupa Revolutie) ne-a adus criza mondiala si, odata cu ea, s-a intors somajul, inflatia si nesiguranta.
Realitatile ascunse sub pres nu mai pot fi negate, frustrarile anilor '90 s-au intors intr-un format nou, circul electoral a depasit orice limita apeland la sloganurile "golanilor" din Piata Universitatii.
Am senzatia ca am intrat intr-un sens giratoriu si am ratat toate iesirile, intorcandu-ma in punctul din care am plecat.
Daca privesc tot parcursul in sensul giratoriu al celor 20 de ani, constat ca singurul bun intr-adevar castigat este dreptul de a-mi spune parerea, nu si cel de a fi ascultat. In rest cel de-al treilea principiu al mecanicii enuntat de Newton, a functionat in tot ceea ce am crezut ca am obtinut: am obtinut multe ore de TV, dar a crescut analfabetismul, am obtinut slujbe bine platite, dar timpul acordat mie sau celor din jur a scazut, am obtinut accesul la informatie dar sunt bombardata de cele inutile, am scapat de doctrina comunista dar mi s-a injectat "Corporate identity". Si, peste toate, am devenit un om gri, intors, dupa 20 de ani de evolutie, in punctul de plecare in care eu, cetatean de rand, caut identitate.
Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Nu stau sa despic firul in patru si sa analizez daca a fost revolutie, lovitura de stat sau "mana agenturilor straine".
Pentru cei care in decembrie '89 au iesit in strada si au murit in numele unui ideal, a fost revolutie, pentru ceilalti, inceputul unor afaceri de succes.
Pentru noi, marea majoritate, dupa atata vreme aproape ca nu mai conteaza.
Dupa 20 de ani in care certificatul de revolutionar nu mai inseamna decat garantia unor privilegii, in care 21 nu mai inseamna 21 decembrie ci o parte din numele unei statii de radio, iar sloganul "azi in Timisoara, maine in toata tara" s-a demonetizat de atata folosire in campanii de tot felul, dupa acesti 20 de ani, eu, cetatean, caut identitate.
In '89 era simplu. Eram student la una din facultatile in urma careia as fi primit repartitie intr-un oras. Viitorul nu avea prea multe necunoscute: terminai facultatea, primeai repartitie, cu o pila reuseai sa te intorci in Bucuresti, intr-un an, doi primeai de la stat o casa si, in general, ieseai la pensie de acolo de unde te angajasei prima data.
Nici viata nu era atat de complicata, frustarile, insa, erau multe. Sau asa credeam atunci.
Aveam doua ore de televizor pe zi si invatasem bulgareste ca sa vad "pe bulgari" Studio X si "Familia Guldenburg". Citeam carti cumparate pe sub mana ca si alimentele si mergeam la "bairam-uri" care se sfarseau invariabil cu lungi discutii in bucatarie. Suprema distractie, era vizionarea unui film pe video la cate un prieten care avea o tehnologie atat de evoluata adusa de "afara".
Ascultam "Europa libera" si resimteam acut lipsa accesului la informatie, alta decat cea trecuta prin filtrul propagandei comuniste.
Ii injuram pe "tovarasu" si "tovarasa" cand mergeam la sortat cartofi si ceapa sau la "defilare", cand lucram de Pasti si de Craciun sau stateam la cozi interminabile pentru orice si ne doream sa ajungem si noi "dincolo" - in Europa de Vest.
Paradoxal, radeam mult, aveam o serie inepuizabila de bancuri si speram in ceva mai bun.
Decembrie '89 ne-a adus libertatea, livrata la pachet cu un pumn de iluzii si promisiunea unui maine mai bun.
In 21 decembrie, nu stiam decat ca la Timisoara se intampla "ceva" ca lucrurile se misca. Confirmarea ne-a dat-o chiar Ceausescu intr-o aparitie televizata in 18 decembrie, care condamna interventia "agenturilor straine".
Si a pornit revolta si pe strazile Bucurestiului, cu epicentrul la Universitate. La momentul acela toti am fost cuprinsi de dorinta nestavilita de a iesi in strada si de a "face dreptate".
Pe mine tata m-a incuiat in casa si mi-a spus: "Acum unii mor si altii fac bani". Asa ca, am vazut Revolutia la Televizor.
La prima transmisiune in direct din TVR am crezut ca e o piesa de teatru: un steag gaurit in fundal si o masa de sedinta , Caramitru soptindu-i lui Dinescu: "Mircea fa-te ca lucrezi", Iliescu, Roman, Sergiu Nicolaescu, si multi altii care au devenit celebri mai apoi.
Vanatoarea de vrajitoare, "procesul" familiei Ceausescu, executia din ziua de Craciun, si primul Revelion cu muzica preluata de la televiziunile din vest.
Brusc, viitorul, se prezenta cu posibilitati nelimitate, desi usor incetosat. Dominanta era: pot sa fac orice.
Din pacate, sentimentul asta nu a tinut prea mult.
Satisfactia de a anula in sesiunea de iarna cateva examene care s-au reportat in cea de vara si bucuria de a scapa de uniforma si orele obligatorii de armata, erau intunecate de cladirile ciuruite ale orasului si, mai ales de lipsa la apel a colegilor care murisera pe strazi in numele unui ideal, iar, mai apoi, de mineriade si de dusul rece al lui Brucan care ne-a numit "stupid people" si ne-a spus ca avem nevoie de 20 de ani ca sa evoluam.
Brusc, timpul a inceput, parca, sa treaca mai repede iar adaptarea la schimbare a devenit cuvantul de ordine.
Prima a fost invazia Islamului, au aparut peste noapte "buticurile" si biscuitii turcesti, gumele Turbo, urmate de inflatia galopanta si aparitia somajului, primele televiziuni private si partidele politice.
Lipsa de informatie a fost inlocuita de program tv toata ziua, un val de ziare si mitingurile FSN.
Pentru prima data mi-am pus intrebarea " si acum incotro?".
Terminarea unei facultati nu mai garanta un loc de munca in conditiile in care fabricile erau transformate in depozite, constructiile fusesera oprite iar mult asteptatele firme vestice se lasau inca asteptate.
Frustrarile perioadei comuniste au fost inlocuite de cele ale desprinderii din supa calduta a unui viitor asigurat si de ceata zile de maine.
Cam atunci a aparut gluma cu "luminita de la capatul tunelului".
Si am tot alergat spre ea sperand ca la celalalt capat va fi mai bine.
Au aparut primele banci private si primele falimente, "Bingo, jocurile piramidale cu sperante si deziluzii, campaniile electorale "made in America", reclamele colorate si multinationalele.
Odata cu ele au aparut in calendar Valentine's Day si Haloween, masina de firma, facultatile private care pregatesc Manageri pe banda rulanta si o noua identitate: angajatul la multinationala.
O identitate ca un titlu de noblete demonstrat prin cartea de vizita, conversatiile pretioase in afacereza, ultimul tip de telefon mobil si cele mai noi gadget-uri.
Politicienii vorbeau despre crestere economica, am intrat in UE, parea ca Brucan s-a inselat iar viata evolua intr-un ritm ametitor: cluburi, mall-uri, telenovele si vacante in strainatate.
Cele doua ore de program tv, au fost inlocuite de cele 99 de canale ale televiziunii digitale, informatia filtrata de stirile de la ora 5 pline de crime si violuri, Disney de Jetix, cartile de internet. Lipsa de informatie a fost inlocuita de o invazie de stiri si tabloide si de "nevoia" de a ne raporta la "idealul american".
Dincolo de asta, e greu de vazut ca numarul de analfabeti este in crestere, ca "granarul Europei" este muncit de batrani si sufera din lipsa fondurilor, ca nu producem aproape nimic, ca sistemul medical este sarac si ca nu mai stim nici macar istoria recenta.
2009, anul 20 d.R (dupa Revolutie) ne-a adus criza mondiala si, odata cu ea, s-a intors somajul, inflatia si nesiguranta.
Realitatile ascunse sub pres nu mai pot fi negate, frustrarile anilor '90 s-au intors intr-un format nou, circul electoral a depasit orice limita apeland la sloganurile "golanilor" din Piata Universitatii.
Am senzatia ca am intrat intr-un sens giratoriu si am ratat toate iesirile, intorcandu-ma in punctul din care am plecat.
Daca privesc tot parcursul in sensul giratoriu al celor 20 de ani, constat ca singurul bun intr-adevar castigat este dreptul de a-mi spune parerea, nu si cel de a fi ascultat. In rest cel de-al treilea principiu al mecanicii enuntat de Newton, a functionat in tot ceea ce am crezut ca am obtinut: am obtinut multe ore de TV, dar a crescut analfabetismul, am obtinut slujbe bine platite, dar timpul acordat mie sau celor din jur a scazut, am obtinut accesul la informatie dar sunt bombardata de cele inutile, am scapat de doctrina comunista dar mi s-a injectat "Corporate identity". Si, peste toate, am devenit un om gri, intors, dupa 20 de ani de evolutie, in punctul de plecare in care eu, cetatean de rand, caut identitate.
luni, 10 august 2009
Poveste cu final previzibil
Mi-as dori ca toate astea sa fie o poveste. Una cu happy end, in care Ileana Cosanzeana si Fat - Frumos traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
Din pacate, este doar o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Am fost "Voluntar pentru o zi" la Salvare.
Recunosc, in prima faza doar curiozitatea.
Cum e acolo inauntru?
Cum e sa treci in plina viteza pe rosu si sa nu te opreasca politia?
Curiozitati puerile alimentate din plin de "Schimbul III" si, undeva in subconstient, dorinta de a fi de cealalta parte a baricadei.
Ei bine, de cealalta parte esti sau nu. Nu exista jumatati de masura, "putin gravida", "lasa ca merge si asa". Intr-o lume cu infinite nuante de gri, aici exista alb sau negru.
Nu exista "mi s-a parut ca", "lasa ca face altul", "am crezut ca", "lasa ca se repara", pentru ca aici nu poti lua decat o singura hotarare: buna sau proasta.
"Cazurile" (ca sa folosesc termeni de specialitate) au fost spectaculoase, dar nu asta a fost componenta care m-a pus pe ganduri. Au fost insa, discutiile, relationarile in cuvinte putine si gesturile de un firesc iesit din contextul unei societati axate pe "a avea".
Preocuparea sincera pentru cel care avea nevoie de ajutor, disponibilitatea de a zambi incurajator si de a tine conectat un pacient cu puls 10, firescul gestului de a-i intinde bonuri de masa unei fete cazute in strada nu atat din cauza caldurii cat din cauza unei "diete" impuse de lipsa banilor si "noi nu suntem doctori bogati".
Nu sunt doctori cu arginti, dar, bogati sunt. Sunt printre foarte putinii oameni care au rabdare cu un betiv cazut in strada, au timp sa asculte lamentarile uni batrane care i-a chemat pentru ca nu are bani de medicamente, au adrese unde merg frecvent, vad mai multa durere intr-o saptamana decat multi dintre noi intr-o viata, si, culmea, mai au puterea de a reactiona in cateva secunde, de a lua hotarari pe muchie de cutit, de a se bucura ca au salvat o viata, de a se certa cu medicii de garda in spital pentru cei pe care i-au dus acolo.
Aceasta "plimbare" mi-a dezvaluit o realitate "alternativa" pe langa care trecem in fiecare zi si pe care nu o cunoastem, pentru ca cei care o traiesc nu au nici timp, nici chef sa se bata cu pumnii in piept.
Pentru ei, o zi de munca are mai multe ore si cateva repere exacte: sa mearga la toate cazurile, sa faca tot ce pot ca sa-i salveze pe cei care ii cheama si sa se adapteze la fata locului oricarei situatii chiar daca, in continuare, sunt priviti cu neincredere si ironie.
Unii deja ridica din spranceana.
Nu incerc sa fac apoteoza oamenilor de pe Salvare.
Este doar o poveste subiectiva despre oamenii pe care i-am cunoscut.
Nu stiu cum sunt ceilalti, dar acestia au si ..., si coloana vertebrala si sange in vene.
Si un mod foarte interesant de a-ti povesti despre un "job" care, de multe ori, inseamna viata, cu ochii tristi si zambetul pe buze.
O intrebare pentru sceptici:
Cum ar fi sa fii Dumnezeu pentru un minut? Sa ai doua masini disponibile si 14 apeluri? Unde le trimiti? Cui ii dai prioritate?
De aceea spun ca este o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Pentru ca, oricat ai incerca, intr-un oras cu aproape 3 milioane de locuitori, nimeni nu da doua parale gaurite pe inimile mari.
Din pacate, este doar o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Am fost "Voluntar pentru o zi" la Salvare.
Recunosc, in prima faza doar curiozitatea.
Cum e acolo inauntru?
Cum e sa treci in plina viteza pe rosu si sa nu te opreasca politia?
Curiozitati puerile alimentate din plin de "Schimbul III" si, undeva in subconstient, dorinta de a fi de cealalta parte a baricadei.
Ei bine, de cealalta parte esti sau nu. Nu exista jumatati de masura, "putin gravida", "lasa ca merge si asa". Intr-o lume cu infinite nuante de gri, aici exista alb sau negru.
Nu exista "mi s-a parut ca", "lasa ca face altul", "am crezut ca", "lasa ca se repara", pentru ca aici nu poti lua decat o singura hotarare: buna sau proasta.
"Cazurile" (ca sa folosesc termeni de specialitate) au fost spectaculoase, dar nu asta a fost componenta care m-a pus pe ganduri. Au fost insa, discutiile, relationarile in cuvinte putine si gesturile de un firesc iesit din contextul unei societati axate pe "a avea".
Preocuparea sincera pentru cel care avea nevoie de ajutor, disponibilitatea de a zambi incurajator si de a tine conectat un pacient cu puls 10, firescul gestului de a-i intinde bonuri de masa unei fete cazute in strada nu atat din cauza caldurii cat din cauza unei "diete" impuse de lipsa banilor si "noi nu suntem doctori bogati".
Nu sunt doctori cu arginti, dar, bogati sunt. Sunt printre foarte putinii oameni care au rabdare cu un betiv cazut in strada, au timp sa asculte lamentarile uni batrane care i-a chemat pentru ca nu are bani de medicamente, au adrese unde merg frecvent, vad mai multa durere intr-o saptamana decat multi dintre noi intr-o viata, si, culmea, mai au puterea de a reactiona in cateva secunde, de a lua hotarari pe muchie de cutit, de a se bucura ca au salvat o viata, de a se certa cu medicii de garda in spital pentru cei pe care i-au dus acolo.
Aceasta "plimbare" mi-a dezvaluit o realitate "alternativa" pe langa care trecem in fiecare zi si pe care nu o cunoastem, pentru ca cei care o traiesc nu au nici timp, nici chef sa se bata cu pumnii in piept.
Pentru ei, o zi de munca are mai multe ore si cateva repere exacte: sa mearga la toate cazurile, sa faca tot ce pot ca sa-i salveze pe cei care ii cheama si sa se adapteze la fata locului oricarei situatii chiar daca, in continuare, sunt priviti cu neincredere si ironie.
Unii deja ridica din spranceana.
Nu incerc sa fac apoteoza oamenilor de pe Salvare.
Este doar o poveste subiectiva despre oamenii pe care i-am cunoscut.
Nu stiu cum sunt ceilalti, dar acestia au si ..., si coloana vertebrala si sange in vene.
Si un mod foarte interesant de a-ti povesti despre un "job" care, de multe ori, inseamna viata, cu ochii tristi si zambetul pe buze.
O intrebare pentru sceptici:
Cum ar fi sa fii Dumnezeu pentru un minut? Sa ai doua masini disponibile si 14 apeluri? Unde le trimiti? Cui ii dai prioritate?
De aceea spun ca este o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Pentru ca, oricat ai incerca, intr-un oras cu aproape 3 milioane de locuitori, nimeni nu da doua parale gaurite pe inimile mari.
vineri, 7 august 2009
Similitudini
Zece membri de partid
Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.
Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!
Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!
Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!
Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!
Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!
Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!
Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!
Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!
Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!
ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!
Am descoperit acest remake scris de Pastorel Teodoreanu dupa Zece negri mititei absolut intamplator.
Am citit, si m-am surprins zambind amar.
In decembrie se implinesc 20 de ani de la ceea ce am crezut a fi eliberarea noastra.
Paradoxal, insa, dupa 20 de ani, ne-am intors de unde am plecat.
Suna a titlu de roman celebru, dar nu este decat tristul adevar.
Dupa 20 de ani, D'Artagnan de Romania a imbatranit iar Aramis nu se mai regaseste in propriile predici, Porthos se lafaie pe domeniile sale calculand productia de struguri la hectar iar Athos papusareste din umbra destine.
Si atunci, sa nu crezi ca "Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciar, sau, şi mai probabil, ospiciul ei."? (Ileana Vulpescu)
Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.
Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!
Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!
Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!
Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!
Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!
Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!
Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!
Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!
Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!
ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!
Am descoperit acest remake scris de Pastorel Teodoreanu dupa Zece negri mititei absolut intamplator.
Am citit, si m-am surprins zambind amar.
In decembrie se implinesc 20 de ani de la ceea ce am crezut a fi eliberarea noastra.
Paradoxal, insa, dupa 20 de ani, ne-am intors de unde am plecat.
Suna a titlu de roman celebru, dar nu este decat tristul adevar.
Dupa 20 de ani, D'Artagnan de Romania a imbatranit iar Aramis nu se mai regaseste in propriile predici, Porthos se lafaie pe domeniile sale calculand productia de struguri la hectar iar Athos papusareste din umbra destine.
Si atunci, sa nu crezi ca "Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciar, sau, şi mai probabil, ospiciul ei."? (Ileana Vulpescu)
miercuri, 29 iulie 2009
Eu, tu, ei
"In viata ai trei optiuni: sa fii bun, sa devii bun sau sa renunti" - Dr. House
Interesant punct de vedere.
Din pacate, majoritatea isi imagineaza ca sunt buni, desi ar trebui sa renunte.
Poate ca ar trebui sa le fim recunoscatori: ei au inventat perseverenta, sunt promotorii brandului personal, latura: "nu stiu, dar ma dau mare", si tot ei au preluat stafeta PCR-urilor, desi se declara total impotriva "acestor practici mostenite de la vechiul regim".
Pana la urma, ei pastreaza traditia.
Sigur, cand spunem traditie, ne gandim doar la mostenirile istorice care ne plac. Ocolim cu mare grija restul: alba-neagra, nepotismul, traficul de influenta, spiritul de turma, fuga de raspundere," sa moara capra vecinului", scuipatul in san si uitatul prin gaura cheii. Am putea deveni campioni mondiali la aruncatul pisicii si ascunsul dupa degete.
Si la proba de viteza in coalizarea impotriva celor care ne spun adevarul in fata.
Sa nu uitam si restul talentelor cu traditie: marginalizarea celor care stiu, zvonistica, praful in ochi, trasul matei de coada, cautatul de nod in papura si bocitul la morminte.
Zau asa, cum sa renunte?
Din contra, toate aceste talente trebuie promovate cu grija, atentie si bani multi.
Si, pentru ca trebuie sa poarte un nume, apare " brand-ul de tara".
Care trebuie promovat agresiv si intens prin spectacole de circ social de un grotesc vecin cu paranoia, in speranta ca nimeni nu va observa habarnismul.
In 95% din cazuri, chiar trece neobservat, fie pentru ca cei care casca gura uimiti la evolutia clovnilor prost machiati sunt din aceeasi categorie, sau nu-i mai intereseaza sau nu le mai pasa ca numerele de iluzionism sunt vechi si decorurile gretos de transparente.
Undeva, insa, exista restul de 5% care incet, dar sigur, curata arena, elibereaza zebrele si leii si inlocuiesc kitch-ul cu stralucirea celor care sunt buni.
Si asta este ceea ce ne mai capaciteaza si ne face sa pasim in continuare scrasnind din dinti, pe calea pavata cu ceea ce chiar stim sa facem .
Interesant punct de vedere.
Din pacate, majoritatea isi imagineaza ca sunt buni, desi ar trebui sa renunte.
Poate ca ar trebui sa le fim recunoscatori: ei au inventat perseverenta, sunt promotorii brandului personal, latura: "nu stiu, dar ma dau mare", si tot ei au preluat stafeta PCR-urilor, desi se declara total impotriva "acestor practici mostenite de la vechiul regim".
Pana la urma, ei pastreaza traditia.
Sigur, cand spunem traditie, ne gandim doar la mostenirile istorice care ne plac. Ocolim cu mare grija restul: alba-neagra, nepotismul, traficul de influenta, spiritul de turma, fuga de raspundere," sa moara capra vecinului", scuipatul in san si uitatul prin gaura cheii. Am putea deveni campioni mondiali la aruncatul pisicii si ascunsul dupa degete.
Si la proba de viteza in coalizarea impotriva celor care ne spun adevarul in fata.
Sa nu uitam si restul talentelor cu traditie: marginalizarea celor care stiu, zvonistica, praful in ochi, trasul matei de coada, cautatul de nod in papura si bocitul la morminte.
Zau asa, cum sa renunte?
Din contra, toate aceste talente trebuie promovate cu grija, atentie si bani multi.
Si, pentru ca trebuie sa poarte un nume, apare " brand-ul de tara".
Care trebuie promovat agresiv si intens prin spectacole de circ social de un grotesc vecin cu paranoia, in speranta ca nimeni nu va observa habarnismul.
In 95% din cazuri, chiar trece neobservat, fie pentru ca cei care casca gura uimiti la evolutia clovnilor prost machiati sunt din aceeasi categorie, sau nu-i mai intereseaza sau nu le mai pasa ca numerele de iluzionism sunt vechi si decorurile gretos de transparente.
Undeva, insa, exista restul de 5% care incet, dar sigur, curata arena, elibereaza zebrele si leii si inlocuiesc kitch-ul cu stralucirea celor care sunt buni.
Si asta este ceea ce ne mai capaciteaza si ne face sa pasim in continuare scrasnind din dinti, pe calea pavata cu ceea ce chiar stim sa facem .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
