Supersonic

Se spune ca 2009 este primul an dintr-o noua era. Epoca schimbarii perceptiilor.
Posibil.
Semnele sunt in jurul nostru: timpul comprimat, sarbatori de iarna in care spiritul Craciunului a fost inlocuit de zbateri politice si reclame, conflicte armate si spectrul unei crize mondiale amplificat de panica politicienilor.
Si noi, traind fiecare zi in viteza a cincea, zbatandu-ne intre rate, sefi, decibelii din trafic, scari ierarhice si sociale, barfe, calcule si cheltuieli, tabloide si atac informatic.
Un supersonic coborand cu viteza prea mare catre puntea portavionului, si care trebuie sa agate carligul pentru a se opri la timp.
Poate ca trebuie sa aterizam, si, inainte de a decola din nou, pe durata verificarii tehnice, sa stabilim cu noi insine, care este misiunea noastra si cum vrem sa o indeplinim.
Deschis, cinstit si luand in considerare greselile si defectiunile tehnice.
Pentru ca in aceasta misiune nu ne putem permite sa omitem faptul ca altimetrul s-a defectat, ca trenul de aterizare nu raspunde la comenzi sau ca, la ultima decolare, nu am pastrat distanta de esalonare.
Decolarea este optionala, aterizarea, insa, obligatorie. De aceea, trebuie sa ne asiguram ca avem un carlig sigur care sa ne tina pe punte, temperand viteza.
Indiferent de zbor, goluri de aer, sabotaje si defectiuni, avem intotdeauna nevoie de ceva care sa ne readuca la sol.
Iar acel ceva suntem noi. Fara mastile cotidiene, dezbracati de conventii si ierarhii, fara regrete si invidii, noi, cu bune si rele, cu zambete si lacrimi si sperante.
Noi suntem cei care conteaza, carligul care securizeaza aterizarea indiferent sub ce pavilion navigheaza portavionul.